Florentin - creaţii proprii

Ai fi fost pe cerul nopții sfântǎ steaua mea polarǎ,
sau busola mea de aur ȋn deriva-mi solitarǎ,
rǎtǎcind pe marea vieții, izbit de-ale vieții valuri,
ai fi fost în cuget farul care mă purta la maluri.

Mi-e cerul minții-nourat și sufletul pustiu,
Să mă întorc la cine-am fost, acum e prea târziu,
Căci nu mi-e bine nicăieri, să plec oriunde-aș vrea
Și am un gȃnd nedumirit, ce-a fost în sinea mea?

Ochiul meu se udă, inima mea bate,
Sunt un om cu suflet, nu de tinichea,
Dacǎ fac greșealǎ, dacǎ am dreptate,
Lasǎ-mi libertatea!

Noaptea a-nghițit pământul,
Larma zilei a-ncetat,
Cerul și-a întins argintul
Cu un tremur repetat.

Ce crud și enigmatic e destinul,
Sădește-n suflet semne de-ntrebare,
Când unuia i-e dat să guste chinul
Și celuilalt să râdă în uitare.

Nu-ntȃrzia femeie, fă sufletul tǎu darnic
Și umple-n mine golul ce crește un abis,
Atunci cȃnd voalul nopții, nebǎnuit și tainic,
Ȋși ia cu el osȃnda de lacrimǎ din vis.

Sub pacea liniștii depline,
Ȋn sȃnul unei nopți tȃrzii
Stau gȃndurile să se-adune,
Prolog al unei insomnii.

Așeazǎ-mǎ-n gȃnduri, femeie
Și fǎ-mǎ cenușǎ, fǎ-mǎ lut,
Sulfǎ-mi viațǎ, dǎ-mi ȋnceput,
Sǎ-mi fii creatoare și zee.

Pun tâmpla grea pe perna uricioasă
și somnul iar întȃrzie sǎ vinǎ,
prin geam pătrunde Luna curioasă
mȃnjind pe așternuturi cu luminǎ.

Când, nǎpǎdit de griji ṣi obosit de viaṭǎ,
Un strop desprins din suflet ȋmi tremurǎ pe faṭǎ,
Cerșesc la cer cu ochii o pată de luminǎ
Să fac din noaptea neagră o curgere senină.