Mi-e cerul minții-nourat și sufletul pustiu,
Să mă întorc la cine-am fost, acum e prea târziu,
Căci nu mi-e bine nicăieri, să plec oriunde-aș vrea
Și am un gȃnd nedumirit, ce-a fost în sinea mea?
Iubindu-te, n-am ars cu foc ȋn mare vȃlvǎtaie
Și nici fiori de ape reci nu m-au trecut, șuvoaie,
N-a fost un târg să fi schimbat ceva în avantaj
Și nici pariu de gȃnd nebun din lipsǎ de curaj.
Iubindu-te am fost un rai, o oazǎ de tǎcere,
Un lac cu ape fǎrǎ fund, un gȃnd fǎrǎ durere,
Un zbor înalt nepământesc, un fel de munte viu,
Din ce eram, am devenit alt om, fără să știu!
Și nu mai pot să mă întorc la visul fǎrǎ tine,
La traiul meu obișnuit, să mă găsesc în mine,
Iar gȃndul meu e chinuit de vremuri și distanțe
Și-n rugile dorului meu te strȃng duios ȋn brațe!
vezi mai multe poezii de: Florentin
Detalii poezie:
Distribuie pe: