Poezii despre Dragoste:

E, poate, o sortită agonie,
Să fii departe, să te știu pierdută,
Dar, cum și cine-ar fi putut să știe,
Că asta se va întâmpla vreodată?

Cuminte mă-ntorc între dragile mâini,
Să geamă prin raiul pielii mereu,
Să lase pe malul pieptului meu
Dulceața oftată de lanuri în pâini.

Atâta m-am căznit să desfrunzesc păduri,
Gândind c-,așa, lumina va năvăli ca fluturi,
Din miezul ei de miere, vei născoci săruturi,
Să i le torni, încet, flămândei mele guri!

Coborând cu pași mărunți, tăcerea,
Brațe de-ntuneric o cuprind,
Sufletul își cere mângâierea
De la stele care se aprind.

Năprasnic te-oi iubi în felul meu
Și n-am s-o fac deloc ecleziastic
La fericire fi-vom minereu
să ne-ndreptăm spre-un univers dinastic.

Cu mâna-ntinsă -m-am trezit- și-un jind
Să strâng la pieptu-mi umbra ta din gând,
Dar, mi-am șoptit că nu e omenesc,
Nu ești a mea, chiar dacă te doresc.

A fǎcut Nevǎzutul,
luminǎ,
ceruri,
lume,

Când, zâmbitoare Luna ṣi stând la sfat cu mine,
Ȋmi mângâie fereastra cu raze, ca o mamă
Și gândurile mele ȋncep sǎ se-nsenine,
Iau teama de pe suflet, o sting ṣi o destramǎ

Povara singurătății!

Am fost plecat o lungă vreme,
De lângă ea, pribeag prin lume,

Luminǎ blândǎ-ṭi pune, aur
Ṣi arde-n mine rug de viaṭǎ,
Când zâmbetul, ca un tezaur,
Ȋṭi lumineazǎ-ntreaga faṭǎ.