Florentin - creaţii proprii

E, poate, o sortită agonie
Să fii departe, să te știu pierdută,
Dar cum și cine-ar fi putut să știe
Că asta se va întâmpla vreodată?

Coborând cu pași mărunți, tăcerea,
Brațe de-ntuneric o cuprind,
Sufletul își cere mângâierea
De la stele care se aprind.

Cu mâna-ntinsă m-am trezit și-un jind,
Să strâng la pieptu-mi umbra ta din gând,
Dar mi-am șoptit că nu e omenesc,
Nu ești a mea, chiar dacă te doresc.

A fǎcut Nevǎzutul:
Luminǎ
Ceruri
Lume

Când zâmbitoare Luna ṣi stând la sfat cu mine
Ȋmi mângâie fereastra cu raze, ca o mamă
Și gândurile mele ȋncep sǎ se-nsenine,
Iau teama de pe suflet, o sting ṣi o destramǎ

Luminǎ blândǎ-ṭi pune, aur
Ṣi arde-n mine rug de viaṭǎ
Când zâmbetul ca un tezaur
Ȋṭi lumineazǎ-ntreaga faṭǎ.

Atunci când curg nenumărate
Purtând durerile lumești
Și culmi, dar și abis de suflet
În strălucirea lor citești.

Speranța moare treazǎ
în visul hibernal.
Spectacol trist ruleazǎ,
decorul-glacial.

Cerul plin de stele face noaptea luminoasă,
De neliniște stârnit, am plecat de-acasă.

N-am avut de la-nceput calea stabilită

Nu vrei sǎ vezi când te privesc,
Nu vrei sǎ simți cât sunt de trist,
Nu vrei sǎ vrei când te doresc,
Nu vrei sǎ crezi cǎ eu exist.