Florentin - creaţii proprii

Toamna, astăzi, are aer de străină,
Și-a întins tăcută, dis-de-dimineață,
Voalul din fuioare reci și gri de ceață
Și-a furat lumina, toată, din grădină.

Mai ești ce ești…
Mai sunt ce-am fost?
Întreb, și nu te supăra;
un bun-găsit, da, are rost,

Demult, odată, ne-a fost bine,
Eu te aveam și tu pe mine,
Ne întâlneam și ne certam,
Ne despărțeam și ne doream.

Credeam cândva că sunt un leu sălbatic,
Mă îmbăta trufașa tinerețe
Și-mi trimiteam privirile semețe
Să frângă orice suflet singuratic.

Mă smulgi ușor singurătății dure,
În ochii tăi privirea mi-o desfăt
Și din parfumul părului mă-mbăt,
În clipele când brațul meu te cere.

Ah, zeul crud, Amor, ce-o fi avut cu mine,
și-a pus urmând instinctul, a tras la întâmplare,
sau a fixat cu voie, din calcule nebune,
prin ochiul tău săgeata, de foc, ucigătoare?

Voiam să fug de gânduri, ca pustnicul, departe,
Prin rariștea perdelei, seninul curge lin,
Mi-am rătăcit privirea pe pagini, într-o carte,
Îndepărtat de oameni, ferit de ochi străin.

Hai visule și luminează noaptea,
Du-mi sufletul o clipă în trecut,
Pansează-mi inima de câte m-a durut
Și fă-te frate iar cu amintirea!

Pășeai așa cum merge printre oșteni regina,
sclipea cu flori de aur pe chipul tău lumina,
iar eu timid și dornic, ca un supus umil,
te-am admirat tăcut cum ai trecut cu mâna,

La poarta inimii bat vise
cu netrăitele iubiri
din vremuri vechi si cad aprinse
-în ochii plânși- de amintiri.