Florentin - creaţii proprii

Viață, oare să jelesc, sau, ce?
Nu știu dacă ești vis sau te trăiesc;
În toamna mea fiorul vine rece
Și parcă nu mai știu ce să-mi doresc.

Mi-e visul val și sufletul o mare,
Când Luna-și-plimbă aurul tăcută,
Iar gândul meu te caută în zare
Și-n clipa amintirii te sărută.

Aș vrea sǎ fiu visul
ce-ți mȃngȃie fruntea,
ȋn nopțile triste,
de neguri s-o șteargǎ.

Pășește-ncet la mine în odaie,
Eu plec și vin, tu vii când nu m-aștept,
Culcușul meu e ca un cuib din paie,
Cu fiecare pai la locul lui și drept.

Și-a tras amurgul trena pe-ntinderea albastră,
Cu mii de diamante împodobește zarea,
În faldurile-i negre se-ascunde depărtarea
Și Luna, tiv de aur îmi coase la fereastră.

Când se stinge visul, dulcea lui minciună
Și spune astru-i cald-dogoritor,
Tremură sub valul lacrimii de dor,
Pleoapele închise, arse de lumină.

Azi, m-a împins destinul pe aleea
Ce știe pașii fericirii noastre,
Dar, compania unei amintiri sihastre,
Mi-a tulburat în suflet armonia.

O amintire se îmbracă-n vis
Și toamna curge greu, apăsătoare,
O brumă timpurie a ucis,
Dintr-un copac zălud, a doua floare.

Îmi vine câteodată, când astrele se sting,
plecând cu talpa goală spre steaua ta senină,
când mă străpunge dorul în inimă, să plâng
-cu ochii larg deschiși- fuioare de lumină!

Am fost cu inima în sărbătoare,
În miezul nopții ochii i-am închis
Și-o amintire binefăcătoare,
Mi-a dăruit lumina unui vis.