Florentin - creaţii proprii

S-au domolit toți pomii deodată
Când vântul s-a oprit din alergare,
Ca niște foi de carte răsfirată
Stǎ frunza lor opritǎ din mișcare.

Străbat aleea-ntunecată
Trăgându-mi silnic pașii grei
Prin voal de frunze, indiscretă,
Se uită Luna-n ochii mei.

De drag, ignor apusuri uneori,
Ȋn bezna nopții, dornic sǎ gǎsesc,
Luminǎ minunată-n mȃndrii sori,
Ca-n ochii tǎi albaștri ce-i iubesc.

Tu, departe, prea departe,
Eu, aici, suflet ce moare,
Timpul la trecut, ce crește,
S-a făcut simțit și doare.

Femeie, șipet de comori cu glas și gesturi calme,
Cu ochi adânc pătrunzători, cu mȃngȃieri ȋn palme,
Tu porți pe buze sărutări și șoapta ta dezmiardă
Și dai, atunci când strângi la piept, ȋmbrǎtișare caldă.

Cu ochii tăi plini de lumină
Poți să atragi, la fel de bine,
Să cadă singur în capcană,
Cum ai făcut-o și cu mine,

Somn bun, de-acum adio, cântărilor vieții,
Adoarme frântă mâna pe lira fermecată,
Se pierd în roiuri stele și zorii dimineții
Își duc pe umăr prada-clipa visării, moartă.

La locul veșnice-i odihnă am venit,
am pus o lumȃnare ȋn firidǎ,
o clipă din trecut m-a nǎpǎdit
și m-a umplut de jale și obidǎ.

Mai am în mine un pic de copilărie,
închisă ca într-un coșciug…
Odată tindeam să zbor,
puteam să mă înalț, eram cunoscut,

Ești pacea gȃndului împovărat
și mângâierea sufletului trist,
seninul tău pe chipul delicat,
aprinde bucuria că exist!