Florentin - creaţii proprii

Cu mult nesaț ṣi sete-ṭi-sorb aroma,
Obrajii ȋntre palme când ṭi-i prind,
Ca o minune eṣti ṣi sufletul mi-e aidoma
Unui pian ce cântǎ surâzând.

Mai dăruie-mi o clipă din frumoasa
trăire ce-am avut-o la-nceput,
Îndură-te, prefă-te că nu-ți pasă,
sau spune-ți că nici nu s-a petrecut.

Ah, să știu cum, aș discuta cu vântul
Și i-aș șopti să sufle-a-vreme bună,
Poate-aș striga, ori mi-aș răsti cuvântul,
Să-l fac să se încrunte a furtună.

Când, nǎpǎdit de dor ṣi obosit de viaṭǎ,
Un strop desprins din suflet ȋmi tremurǎ pe faṭǎ,
Cerșesc la cer cu ochii o pată de luminǎ
Să fac din noaptea neagră o curgere senină.

M-a prins un dor de tine și aș plânge,
Dar nu pot, rațiunea nu mă lasă,
Căci zâmbitoare Luna se răsfrânge
Prin geamuri și-mi pătrunde lin în casă.

Eram necopți, natura-n primăvară,
Când mâinile ni s-au împreunat
Și sub coroana unui pom, pe seară,
Am strâns-o-n brațe și ne-am sărutat.

O, suflete, din glasul tău
nu mai străbate bucuria
și nu mai simt întregi în mine,
decât părerile de rău!

Dorul meu e o apă vuind
Ce străbate ținuturi pustii,
Între vaduri de nopți, provocând
Umbre reci, rătăcite stafii,

Timpul se preface-n fiara nevǎzutǎ
Care lasǎ-n urmǎ numai clipe moarte,
Ȋși ȋntinde gheara sigurǎ și mutǎ
Și-n vȃrtejul nopții visele-mi ȋmparte.

Ai crescut, ești fată mare, gȃndul ce-ți era statornic,
Azi aleargă fără stare -multe vrȃnd sǎ afli- dornic
Sǎ pǎtrundǎ ȋn misterul viselor nerisipite
Și sǎ guste izvorȃrea adȃncimii din ispite.