Florentin - creaţii proprii

Singur cu Luna

Ȋși cerne noaptea clipele ȋn tihnǎ
Și pe tǎcute mǎ-nconjoarǎ,

Când te găsesc în lumi închipuite,
Să-și poarte visul cursul lui firesc,
În inimă coboară, să palpite,
Un dor înalt, cu iz nepământesc.

S-a-ntâmplat așa cum se întâmplă,
Nu găsesc pe nimeni vinovat,
N-am vrut să aleg o cale simplă,
Nici un drum greoi și complicat.

Sunt mereu flămând de soare și-mi port toamna cu dispreț,
Vreau o punte și-o cărare peste iarnă și îngheț,
Rugul care-mi arde-n suflet îmi aduce-n ochi văpăi
Și privirile-mi arzânde se îmbată-n ochii tăi.

Am să mă pierd de lumea asta tristă
Ca un nebun ce fuge din ospiciu,
Cu ochii plânși, mimând că nu există,
Ca dragostea, mai crud și greu supliciu.

Sunt un suflet tânar, Doamne,
Dorul mă cunoaște bine,
Străbatând zorii din toamne,
Vine mai bogat la mine.

Sunt cǎlǎtorul solitar prin vreme
Ce duc pe umeri haina de nimic,
Atunci cȃnd fulgii iernilor eterne
Ȋși saltǎ dansul peste infinitul șic.

Mai lasă-mă să te privesc o clipă,
Ca pe-un buchet iubit de bucurii,
Să mă dezlegi de lumea asta stearpă,
Cu ochi străini și suflete pustii.

Cândva, păși-vom, poate, împreună
Și câtuși de puțin mă vei iubi,
Înseninați de dragoste vom fi,
În ochii reci, o rază de lumină.

O, stând aici la țărmu-mi, singuratic,
Ma uit la fluviul cerului, cuminte
Și tresărind, în visul meu tomnatic,
M-aș azvârli în apa dinainte!