Nu-ntȃrzia femeie, fă sufletul tǎu darnic
Și umple-n mine golul ce crește un abis,
Atunci cȃnd voalul nopții, nebǎnuit și tainic,
Ȋși ia cu el osȃnda de lacrimǎ din vis.
Zadarnicǎ mi-e truda ȋn clipa de luminǎ,
Cȃnd stele nevăzute se sinucid ȋn cor
Din jertfa lor sǎ creascǎ o altǎ zi seninǎ,
Sunt istovit de gȃnduri și vise care dor.
Degrabǎ, hai femeie cu mȃna ta ușoarǎ
Și ia-mi în mȃngȃiere cenușa de pe suflet,
În haosul de clipe ce se grǎbesc sǎ piarǎ
Tu poți aprinde-n mine o flacără din zâmbet.
Și să privim la ceruri, sǎ facem vie noaptea,
Când stelele scȃnteie pe bolta fǎrǎ nori,
Cu toată pasiunea, cu toată voluptatea,
Strȃngȃndu-ne ȋn brațe sǎ ȋntregim fiori.
vezi mai multe poezii de: Florentin
Detalii poezie:
Distribuie pe: