Ce crud și enigmatic e destinul,
Sădește-n suflet semne de-ntrebare,
Când unuia i-e dat să guste chinul
Și celuilalt să râdă în uitare.
De ce, de ce atâta nedreptate?
Am fost cu bucuria mâna-n mână,
În semn de sinceră egalitate,
Să ducem suferința împreună!
O, nu e drept să fiu legat tine,
Când ție-ți umple visele uitarea,
Eu să mă sting, să sufăr ca un câine,
Să plâng și să mă doară depărtarea.
Vei înțelege tu melancolia
Ce-și poartă-n mine pașii de durere,
Când fug de toți, vecin cu nebunia,
De ce prefer să sufăr în tăcere?
Să fi dorit, o clipă mai atentă,
Să fi citit adânc în ochii mei,
Ai fi știut, de n-ai fi fost absentă,
Ce stăruiau privirile din ei.
Te-ai fi gândit, în ciuda crudei soarte,
Acele clipe dragi să le primești,
Căci viața e un drum direct spre moarte
Și nu e chip să-ntorci sau să oprești.
Doar peste ani, la bătrâneți, departe,
Când focul vieții va mocni în tine,
Măcar atunci vei înțelege, poate,
De ce-au rămas durerile cu mine.
vezi mai multe poezii de: Florentin
Detalii poezie:
Distribuie pe: