Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Şi astăzi neomul e fratelui gâde,
Pe tronul simţirii stă ura şi râde.
Rezistă legatul lui Cain şi Abel
În golul din suflet se-aşează alt Babel.

Prezentul nu-şi face nicicând nici o grijă.
El ştie că are deasupra un mâine

În urmă se află un ieri ce se stinge

Sunt dramele mele, sau doar împrumuturi?
Mă bântuie teama. ‘ntrebările cnuturi
Crestează noi răni în vremelnica-mi pace
Cu mine, cu viaţa, cu moartea. Rapace

Zicere:
Cui să te las, amară sărăcie,
Maşteră soră pentru vrednicie?

Demult, un râu ce curge în aval
S-a tot gândit privind cu jind spre mal.
I-a zis: - Mi-e dor de munte, foarte dor,
Vreau să mă-ntorc acasă, la izvor !

Atâtea minţi captive! Probabil, fiecare
Vrea să parcurgă altfel această încercare.
Sfătoşii plini de vervă elaborează crezuri
Frumos împachetate, doar vorbe fără miezuri.

Un cufăr lâncezeşte pe un peron de gară,
Un felinar, o umbră şi fumul de ţigară
Se împletesc cu frigul şi ora poticnită
În lacrima curgândă pe faţa împietrită.

Zicere:
Pentru timp, prezentul este viitorul trecutului.

Cu ochii-nchişi şi un cordon spre lume,

E umbră în mine şi vânturi deşarte
Împrăştie colburi şi seamănă moarte.
Cărarea se frânge, îşi croncăne corbii
Chemări spre genune să lunece orbii

O picătură crunt se zbate
Să-şi afle loc în rânduială'n
Potop şi'apoi între surate.
Deh! Doar un moft de mântuială.