Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Se stinge-ncet, ca flacăra ce moare,
Sfârşind esenţa care'o ţine vie,
Căldura şi lumina'mbietoare,
Alene trece-n puf de păpădie.

Cu virginala pufului paloare
Aşteaptă păpădiile-n fâneţe,
Iar vântul le dezbracă de culoare
Din fugă dăruindu-le bineţe.

În zorii zilei se sfiesc copacii
Să culce umbre peste ierburi ude.
Ferind de umezeală pe săracii
Bondari dansând în ritm de paparude.

Pe fața mării, dealuri, văi și munte,
Amușinează vântul larga zare,
Un mesager astral trimis să-nfrunte
Întârziate pâlcuri de ninsoare.

În primăvară naşte armonia,
Valsând prin pajişti câte-o adiere,
Arşiţei domolind monotonia
Când poartă nori să plouă mângâiere.

În peşteri se ascund gorgone sumbre,
Când soarele mijeşte dintre nori,
Iar codrul, ale nopţii grele umbre,
Le toarce-n caier de lumini, în zori.

Simeză pare zarea dezvelită.
Văzută din Nadir este minune,
Sfia Zenitul ierbii vălurită,
Un cearcăn de culoare, plecăciune

Călătoreşte galbena lumină,
Dinspre Zenit, cu azuriu brodată,
Va potopi a raiului grădină
Cu verde,-n tot și toate presărată.

În noaptea asta, lupii cer arvună
Tăcerea mieilor ce-n van se vaită;
O ancestrală foame-o să-i răpună
Oboluri juruite-s pentru haită.

Plămânul pământesc respiră-n pace,
Eliberat de alba apăsare.
Îşi duce iarna vechile cojoace,
Spre alte zări din lumea asta mare.