Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

De pe înaltul tron al bunăstării.
Clamările rămân neauzite
Acolo, încă zac ferchezuite
Peruci simboluri ale-nfumurării.

Umanitatea? O-nrăită haită
Cu inși surziți de vorbăria multă
A tuturor. Nu! Nimeni nu ascultă,
Singurătatea i-a strivit. Se vaită

Într-un cuvânt încape lumină și-ntuneric,
În altul cuibărește, timidă, aurora,
Un curcubeu întinde pe zarea largă hora,
Corolă de fuioare într-un batic eteric.

E frig în noi. Vorbește fiecare
Despre nevoi, privind cu simplitate
La tot ce se întâmplă în cetate,
Nepricepând grotesca-ntunecare.

Crez:
Omul contemporan este
o relicvă captivă în timp prin cutume.

Din vers, prin vers, în vreme clădit-am o cetate
Eu, ucenic al muzei -ea mie-apoi mireasă-
Trudit-am vreme lungă în slujba nealeasă
Smerit primindu-mi rolul și cu onestitate

De-o vreme mi-e aproape tărâmul veșniciei.
Da! M-a primit frățește prea buna senectute
Venit de prea departe, pe căi necunoscute
Purtând veșmânt de gala, noblețea poeziei.

Îți cer azi, ție, Doamne, întremare,
Nu trupul îmi e frânt ci năzuința!
S-a-ndepărtat de sufletu-mi ființa
Privindu-l din prea mare depărtare.

Chiar dacă iarna cearcă să îmi rideze fruntea.
Lui, timpului în goană n-am să mă pot opune,
Dar vor spori comoara-i nepieritoare rune,
Și i le dau drept plată până-a mă trece puntea.

Câți îngeri ați ucis prin rugăciune,
Garanții voști către Dumnezeu?
Prin naștere erați fost comuniune
V-ați lepădat prin samavolnic eu.