Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Cai nebuni, nebuni ca mine
De ploi, nouri odrăsliţi,
De crivăţ din ger ciopliţi,
Peste lume năvăliţi!

Şoaptă-mi, lină adiere!

Adu-i sufletul la mine!
Vântule, nu te opri!

Veacul omului strivit
Aguridă şi cuţit
Cucul singur şi frunziş,
Lotrului acoperiş,

Curând voi fi izvor la umbra ierbii,
Purtându-mă prin seve, spre zenit,
Nu linişte, ci cânt neauzit
Voi fi-n pâraie când se-adapă cerbii.

Mai dă-mi din când în când de veste
să cred că totu-i ca-n trecut
când mori de vânt ţeseau poveste
cum alta nu era-n ţinut.

zboară gând până departe
până dincolo, la moarte
şi peţeşte-o pentru mine
spune-i că ursitu-i vine

fă-mi Tu, Doamne, codrul casă
'coperiş cu frunză deasă
voaluri fie-mi numai norii
muc de de lumânare zorii

Ce dor te poartă ?

Ce dor te poartă, pasăre măiastră
pe-aripi de vânt? Spre care orizont

din lut, în lut ...

O rană-n lut
e pasul meu

Cavale tânguie prin munte,
Brăzdând cu mult prea lungi suspine,
Tăcerea crestelor cărunte,
Eu plec, gândindu-mă la tine.