Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Menit să fie sumă paletei de culori,
A decupat în boltă ferestre către cer,
Prea-blânde soaţe nopţii şi negrului stingher,
Sorbindu-le pe toate, le-a renăscut ca sori.

Ce adevăr e-acela pe care îl urmează
Nefericitul suflet, sub aspre învoieli,
Ştiind că frânt, în urmă, va fi de îndoieli,
Iar inima ciobită-i de el şi sângerează?

Când încrustez copacii cu privirea,
Pătrund în miezul desenat de seve,
Zălog depun pe un inel uimirea
De-a mă lăsa -crescând- să-i văd aieve.

A aţipit pe mirişte căldura,
Învinsă chiar de propria-i dogoare,
Doar gospodarii mai cerşesc sub care,
Un ciob de somn şi-o pală de răcoare.

Cu scorburi ţintuite de neguri şi tăcere,
Zac azi prizoniere, tari trunchiuri prăvălite
De stihiile vremii, din nesenin pornite,
Desţelenind prezentul de visele aptere.

Ce început e-acela în care eu sunt nins
De hoardele de fluturi 'n-al iernilor palat,
În nepăsarea Marii Clepsidre-ncarcerat
Şi-n care biet siliciul nisipului stă stins?

Cu gânduri încheiate sub fruntea înridată,
Privind cu ochii minţii spre vremuri viitoare,
Se căina pe sine, un prins în închisoare
Jertfit de o minciună, în veci învederată.

Înconjurat de spaime, gonit de îndoială,
Ferit de certitudini, doar plâng adăpostit
Lângă copacul firav ce azi a zămislit
Flori roşii sub apusul în care par beteală.

Pustiul meu din suflet a zămislit ciulini,
Câmpie nemiloasă a vieţii care-i dusă,
Acolo deznădejdea îşi urlă nesupusă
Blesteme de-ntinare şi-atingere de spini.

Cum cade din ceruri o ploaie amară
Aşa se strecoară sălbaticu-mi plâns
Şi-adapă izvorul ce apa-şi strecoară-n
Firide, prin munte, mai larg sau mai strâns.