Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Când nopțile aduc vremelnicie
Dorinței risipite în păcat,
Prin colbul spre tărie ridicat,
Începe a luminii silnicie.

Pe şevalet, culori crepusculare
Se-nviorează la chemarea blândă
Născută-n zori, iar noua lor osândă
Va împlini speranţe milenare.

În noi, fiecare, se-adună mormane
Mustind de puroi -arhetipice gânduri-,
Schimbate de timp în păgâne icoane,
Spre ceruri atee, prea false intrânduri.

Înveșmântat în taine, trec Styx-ul. Furișare
Spre râpele albite cu descărnate oase.
Din râul fără vaduri, miazme zdrențăroase
Își risipesc otrava, zăludă nemișcare.

Peste cetate, noaptea a rânduit drept pază
Străjer atotputernic, dorita nelumină,
Odihna e primită ca oaspete de vază,
Chiar luna-și face norii, în juru-i, pelerină.

Cu ispitiri născute-n abisele flămânde,
Nedreaptă mi se pare şi mult prea aspru chin,
O noapte ce refuză odihnei să mă-nchin.
Întins, strivit de punte's. Pleoapele arzânde,

Singurătatea, când cel drag mi-e casă,
E deznădejde și nici Dumnezeu
Nu-mi dă speranță, cum voi trece eu
De zidul orb, când celuilalt nu-i pasă?

Prea des mă plec cu fruntea peste masă,
De-acolo mă pornesc spre nou trecut
Şi-mi biruiesc prezentul prea durut
De grija că aici nu mai am casă.

Nu bănuiam că marea întemnițează dorul!
În ascunziș de taine, sub vălul ei de valuri,
Ea macină tristețea-n siliciul de pe maluri
Să fie morții casă și liniștii covorul.

De ce m-aș umili cerșind un mâine
Pe care-l port, chiar dacă nu l-aș vrea?
Cărare-ntortocheată, bună, rea
Îmi e viața dată, om sau câine.