Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Mereu în calea vremii, i-am dat prinos toţi morţii,
Nu doar obolul simplu al traiului curat,
Ci mai ales pe-aceia ce-au stat în pragul porţii,
Să fie pace-n ţară şi bogăţie-n sat.

Eu nu privesc ca Ianus cu teamă împrejur,
Pun sigur pas pe calea sau drumul ce aleg,
Chiar dacă greu m-aşteaptă şi rele prind contur,
Merg fără ezitare spre rod să îl culeg.

Zi, noapte, saţ sau foame şi veghe, adormire,
Ni-i rânduită calea spre nedoritul hău,
De serbedele borne, azi bine, mâine rău,
Jaloane nemiloase pe calea spre-mplinire.

De ce-mi tot dai târcoale, lumină-nşelătoare?
Ştiu sigur, noaptea-mi rece nu poţi s-o risipeşti,
Prea-ndestulat mă aflu cu tainele lumeşti,
E vremea să trec pragul nespus de ursitoare.

Adăpostiţi în trupuri păcate milenare
Şi mai adânc, minciuna, sub riduri pomădate,
Cerşind nu bani, ci viaţă, în triste lupanare
De la netrebnici mirii cu buzele pătate.

Vă înţeleg ! Fardaţi cu egoism,
N-aţi mai găsit răgazul să priviţi
Singurătăţi ce au iscat seism
În lumea celor astfel părăsiţi.

S-au pomădat cu chiciură copacii,
Parcă-s stafii ce-n codri dormitează,
Sub gerul neclintit de la amiază,
Cerşind căldura soarelui, săracii.

Mă cerne noaptea-ntr-un culcuş de gânduri,
După priveghiul inimii trudite
De goana-n labirinturi nesfârşite,
Eliberări cerşind, nu doar intrânduri.

Vom interzice lunii să meargă la culcare.
Ne va sluji ca strajă tocmită să vegheze
Odihna celor care stau sus pe metereze,
Drept ultimă speranţă cetăţii şi scăpare.

Când pragurile nopţii îmi par de netrecut,
Cer căilor lactee să-mi sară-n ajutor,
Să se prefacă-n voaluri pe asprul aşternut,
Să pot s-arunc trezia să zacă pe covor.