Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

A aţipit pe mirişte căldura,
Învinsă chiar de propria-i dogoare,
Doar gospodarii mai cerşesc sub care,
Un ciob de somn şi-o pală de răcoare.

Cu scorburi ţintuite de neguri şi tăcere,
Zac azi prizoniere, tari trunchiuri prăvălite
De stihiile vremii, din nesenin pornite,
Desţelenind prezentul de visele aptere.

Ce început e-acela în care eu sunt nins
De hoardele de fluturi 'n-al iernilor palat,
În nepăsarea Marii Clepsidre-ncarcerat
Şi-n care biet siliciul nisipului stă stins?

Cu gânduri încheiate sub fruntea înridată,
Privind cu ochii minţii spre vremuri viitoare,
Se căina pe sine, un prins în închisoare
Jertfit de o minciună, în veci învederată.

Înconjurat de spaime, gonit de îndoială,
Ferit de certitudini, doar plâng adăpostit
Lângă copacul firav ce azi a zămislit
Flori roşii sub apusul în care par beteală.

Pustiul meu din suflet a zămislit ciulini,
Câmpie nemiloasă a vieţii care-i dusă,
Acolo deznădejdea îşi urlă nesupusă
Blesteme de-ntinare şi-atingere de spini.

Cum cade din ceruri o ploaie amară
Aşa se strecoară sălbaticu-mi plâns
Şi-adapă izvorul ce apa-şi strecoară-n
Firide, prin munte, mai larg sau mai strâns.

Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer,
Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn.
Peceţi aşează timpul, pe frunţi, sub undelemn,
Arvune vii aduse de-al morţii mesager.

Câţi dintre noi, în vreme, i-am pălmuit pe îngeri
Cu neputinţa noastră de-a le-nţelege rostul,
Cerşindu-le, în urmă, să fie adăpostul
Când soarta urgiseşte pe cei fără convingeri?

Când ţes amurguri punţi spre Carul mare,
Iar marea-nsângerată e de astru,
Din hăuri colorate în albastru,
Se torc spre ţărmuri crestele de sare.