Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Nu poţi ascunde clipei adevărul.
Dacă nu-l vrei, el tot la fel există!
Istoria, cu el, ne pare tristă,
Nu Dumnezeu îi dase Evei mărul ?

Atârnă-n grele juguri nori de ploaie
Peste pământ, surpându-l sub torente
Compuse din pâraie purulente,
În curgerea băloasă prin noroaie.

Nu aruncaţi spre cer cu piatra,
Mânaţi de greu şi umilinţă,
Nici nu vă pierdeţi din credinţă,
Din el aţi supt întâi colastra !

Mereu în calea vremii, i-am dat prinos toţi morţii,
Nu doar obolul simplu al traiului curat,
Ci mai ales pe-aceia ce-au stat în pragul porţii,
Să fie pace-n ţară şi bogăţie-n sat.

Eu nu privesc ca Ianus cu teamă împrejur,
Pun sigur pas pe calea sau drumul ce aleg,
Chiar dacă greu m-aşteaptă şi rele prind contur,
Merg fără ezitare spre rod să îl culeg.

Zi, noapte, saţ sau foame şi veghe, adormire,
Ni-i rânduită calea spre nedoritul hău,
De serbedele borne, azi bine, mâine rău,
Jaloane nemiloase pe calea spre-mplinire.

De ce-mi tot dai târcoale, lumină-nşelătoare?
Ştiu sigur, noaptea-mi rece nu poţi s-o risipeşti,
Prea-ndestulat mă aflu cu tainele lumeşti,
E vremea să trec pragul nespus de ursitoare.

Adăpostiţi în trupuri păcate milenare
Şi mai adânc, minciuna, sub riduri pomădate,
Cerşind nu bani, ci viaţă, în triste lupanare
De la netrebnici mirii cu buzele pătate.

Vă înţeleg ! Fardaţi cu egoism,
N-aţi mai găsit răgazul să priviţi
Singurătăţi ce au iscat seism
În lumea celor astfel părăsiţi.

S-au pomădat cu chiciură copacii,
Parcă-s stafii ce-n codri dormitează,
Sub gerul neclintit de la amiază,
Cerşind căldura soarelui, săracii.