Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer,
Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn.
Peceţi aşează timpul, pe frunţi, sub undelemn,
Arvune vii aduse de-al morţii mesager.

Câţi dintre noi, în vreme, i-am pălmuit pe îngeri
Cu neputinţa noastră de-a le-nţelege rostul,
Cerşindu-le, în urmă, să fie adăpostul
Când soarta urgiseşte pe cei fără convingeri?

Când ţes amurguri punţi spre Carul mare,
Iar marea-nsângerată e de astru,
Din hăuri colorate în albastru,
Se torc spre ţărmuri crestele de sare.

Pe tronul larg al vremii domneşte suferinţa,
După orbirea obştii aleasă, legiuită,
S-a-nscăunat temeinic, de rău proteguită
Şi-a extirpat din suflet, supuşilor, credinţa.

Când nu cerşesc, nu-nseamnă că-s ferice,
Nici sărăciei nu vreau să mă-nchin.
Tânjesc mai mult tristeţea să-mi alin
Şi-mi oblojesc trăirile calice.

Neprihănind cireşii cu adieri zălude,
A cotropit livada zefirul de April,
Ningând din zorii zilei şi înălţimi de tril,
Zăpada rozalie pe ierburile crude.

E necredinţa-n Tine un act de libertate?
E împlinit acela care refuză legi,
Sau neglijat şi despot Te simte când alegi
Pe cei ce-Ţi cred orbeşte cuvântul, o cetate?

Frământă fiecare nevoia de-a pătrunde
Cotloanele luminii până-n apus de neguri
Grăbiţi, culegem cioburi şi nicidecum întreguri.
Când nu ştii întrebarea, cum ai putea răspunde?

Cărarea lor e vântul şi iarbă le e piatra,
Se-adapă doar din nouri privind spre infinit,
Nimic nu-i poate smulge din steiul unde vatra,
Lumini primeşte oaspeţi, din soare răsărit.

Mareele de galben au potopit câmpia.
De purpură atoluri, în larg, o decorează,
Mirifice pasteluri sub cerul de amiază,
Adoră să plătească privirilor simbria.