Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Prea des mă plec cu fruntea peste masă,
De-acolo mă pornesc spre nou trecut
Şi-mi biruiesc prezentul prea durut
De grija că aici nu mai am casă.

Nu bănuiam că marea întemnițează dorul!
În ascunziș de taine, sub vălul ei de valuri,
Ea macină tristețea-n siliciul de pe maluri
Să fie morții casă și liniștii covorul.

De ce m-aș umili cerșind un mâine
Pe care-l port, chiar dacă nu l-aș vrea?
Cărare-ntortocheată, bună, rea
Îmi e viața dată, om sau câine.

Când vrei ceva mult mai presus de tine
Și crezi că poți să fii, nu lut, ci stei,
Preschimbă-te pe tine în temei
Al mersului vieții spre mai bine.

Era senină cale către lume,
Primind în largul ei pe prichindeii
Schimbați de timpul lung în ghioceii,
Cernuți prin dăruire și cutume.

Adorm pe-un colţ de masă, părelnic obosit,
În mine anotimpul aşterne mângâieri
Pe ridurile aspre de suflet urgisit,
Scrutându-şi viitorul din netrecutul ieri.

Nestingherit se plimbă prin parcuri pustiite,
Aleanul dus de vântul pierdut printre frunzare.
Sălăşuieşte-n pleoape, alunecă bizare,
Neplânse lacrimi calde, de amintiri trezite.

E prima dintre toate, de demiurg aleasă
Să-mbrace nerodirea născută-n văl de taină
La ceasul zilei şase ea fost-a Evei haină,
Acea de şarpe dată Adamului mireasă.

În neclintirea asta, strivită sub dogoare,
Doar fâlfâit de aripi de pescăruşi brăzdează
Oglinzile marine, iar grâul aiurează,
Jertfit din spic sub paiul cănit de prea mult soare.

Adulmec cea mai netrăită toamnă,
Mi-s sevele sleite de urcuşuri,
Iar gânduri-greieri, scârţîind arcuşuri,
Spre drept popas iernatic mă îndeamnă.