Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Am tras de storul nopții. Fața lunii
S-a arătat din margini de genune,
Fardată de lumini, pe fața humii,
Închipuind nedeslușite rune.

Tăcere oarbă și privire mută,
Sinistre amalgamuri pentru suflet!
Râu fără pod, fără cărare umblet,
Fac ziua iad, iar noaptea pare slută

Ascult tăcerile-n adânc zidite!
Abisul va fi razelor culcușul,
O doină tânguită e apusul
Şi rând, pe rând, se lasă absorbite.

Am mai trimis la moarte două vise!
Pe primul l-am strivit la ora care-n
Iatacul nopții, pentru întremare,
Crepusculul demult sălășuise.

Zefirul nopții despletește iele,
Torcând aramă-n pletele cărunte.
De cactuşi spini au încrustați în piele
Şi-nveșmântate-n iederi vor să-nfrunte

Pe cergi crepusculare risipite
Broboane de lumină-ncet pulsează.
Se unduiesc în noapte răscolite,
Ursuze iele ce adormitează.

Și-a-ntors norocul fața spre niciunde
În jur e doar răcoare siderală,
Desfigurat de vântul ce-l pătrunde
Un nor își schimbă griul în căneală.

Natura, ea, viața, m-a zămislit ca parte
A'ntregului pe care îl rostuiește timpul.
Rob orb al formei strâmbe, purtam în suflet ghimpul
Țintit spre nemurire, în drumul către moarte.

Eu nu mai trec de-o vreme de marginile vrerii,
Mi-e țarc singurătatea în care vara tremur.
Mi-ar frânge silnicia doar un imens cutremur
Iscat de nerozia-ncruntată, a durerii.

Educatorii au ajuns să vadă,
Sub stăpâniri ce-şi varsă nesimţirea
Peste credința lor şi-și pierd menirea,
Iar rostul lor devine azi corvoadă.