Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Adoarme fiecare'n clipa
În care gândurile'ncearcă
Din greu, trudite, să se'ntoarcă
În matcă, risipind risipa

Nici nu mai ştiu cui scriu! Poate chiar mie,
Sau unui alter ego rătăcit
Prin propria iubire şi subit
Găseşte-n el un petec de hârtie.

Eu m-am născut la vremea când triumfa solstiţiul,
Tribut adus ei, vieţii, de-o rază jucăuşă.
Iar pânzele din neguri pândeau pe după uşă
Să fie îmbiate la somn peste siliciul

Mă doare rana ta şi-n mine urlă
Tăceri însingurându-mă zălude,
De aerul ce încă nu aude
Tânguitoare-aramele din turlă.

Cui facem plecăciuni? Ori, cărei sfinte
Ne închinăm în veacul următor?
Uitând de Dumnezeu luăm aminte
Clepsidrei cu nisipu-i mişcător?

Îmi vine să blestem când ştiu că timpul
Va ridica-ntre noi zidiri de piatră!
Zadarnic pic, ori fulg, rupţi din Olimpul
A toate sevă, fi-voi lut sub vatră.

Ce-ar fi pereţii fără amintiri?
Doar ziduri calpe ori redute tâmpe,
Ce apără ascunse nerostiri
Şi scrijeliri în var pe false tâmple.

Când m-am născut -o pată oarecare
Pe şevaletul verii-abia pornite,
Zălude moaşe, false ursitoare,
Mi-au prorocit doar zile fericite.

E prea mult sânge-n fiecare rană,
Băltind pe tăietura nefăcută.
Iar lutul, în genunchi, îşi urlă-n strană,
Prin nefirescul ei, durerea mută.

Nu sunt trăiri în noi, doar reticenţe
Ori laşităţi, vezi urletul de lup!
Prin glasul lui, spre univers erup
Tăceri trecute în evanescenţe.