Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Mă faci să cred că nici n-am existat!
De n-ar fi rana asta uriaşă
Crestată în tot eul, sub cămaşă,
De gală giulgiul unui apostat.

Clepsidră-s şi sângele curge,
Nisip spintecat de lumini,
În jur, peţitorii haini
Clamează crepuscule murge.

N-am inimă în piept! E o frunză în vânt.
De ce n-ai ucis-o? Aşa, biet orfană
Hălăduie veşnic. O noapte-i o goană
Cerşind alinare ori loc de mormânt.

În fiecare răul creşte
Ca un altoi de silnicie,
Vădită samavolnicie,
Rănit, Pământul nu răzbeşte

Stâncă, piatră-apoi ţărână,
Fir bicisnic de nisip,
Fără năzuinţă chip
Şi soartă de anasână.

Smulgeţi câte o fărâmă
Fără teamă sau regrete!
Răutatea să vă'mbete
Unduirile de râmă!

Mai am să-ţi spun ceva, aşa cum scrisa
De'nţelepciunea muzelor ne leagă
Menindu-ne să'nsămânţăm obleagă
Cu har de suflet peste veche clisa,

La vremea ta, erai sătul de toate,
Şi ca milog, sfârşitul vreai să vie,
Nimic era-nvelit în veselie,
Versetul, apanaj şi cotitate.

Granitul, bronz, oceane, a lumii măreţie
Privite's toate'n vreme de-al Morţii ochi deschis;
La fel şi frumuseţea, îşi pierde din dichis
Trecând, urmându-şi veacul, ca tot ce-a fost să fie.

O luptă nesfârşită dă inima cu globii
Izbânda cuceririi ei, iar şi iar o'mpart,
Splendoarea multiubitei, acest război deşart,
Ar vrea, să o tranşeze, exclusivist, neghiobii.