Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Sunt corbi ascunşi în fiecare
Dar nu-i vedem, ori poate ne minţim.
Mai bine adevărul să-l sluţim
Decât să năzuim la vindecare.

Să cred că primesc ce-am vrut să îmi dărui
Tu, veşnicul tată? Netrebnicul eu,
Departele chip de al lui Dumnezeu,
Tânjesc spre lumină dar tot lui îi stărui

Hei! Voi ce duceţi mai departe zvonul
Cu rătăcitul tânăr care scrie.
Tot ce rostiţi e pură infamie,
Un prost ţinându-i altuia isonul.

(replică la sonetul 104 al lui Michelangelo)

Acel ce timpul din nimic creat-a,
după Adam şi Eva, ne-a dat nouă

Eu sunt lumina, lutul e ulciorul.
În el, tot vinul s-a-ntâmplat să fie
ambrozie, izvor de apă vie
şi linişte, iar spiritul, fuiorul.

Uitarea frânge bruma de trecut,
Păienjeniş eternizând nimicul.
Fără de rod, degeaba creşte spicul,
Ne vom hrăni cu aziul necernut.

Să-ţi spun? Am să mai las să treacă,
Spre van, eterna-mi tânguire,
A nerodirii rostuire
Ce lanul de uitări o-neacă.

Eu trec dinspre mine spre iarnă pe gheaţa
Crescută pe câmpul pe care, eu prunc,
Cu turma slobodă în lan de perunc
Lăsam nemurirea să-mi mângâie faţa.

Pot să mă cert, sau pot să mă detest!
Pot să-nteţesc dojenile scrâşnind
Sau să-mi ridic din ne-mpăcare, grind
Şi să-mi devin eternul palimpest.

Se pârguie în mine împăcare!
Frunzarul îndoielii dus de vânt
Devine înspăimărilor mormânt,
Speranţa a pornit spre lumea mare.