Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Îneacă potopul năprasnic de sânge,
Şuvoi de blesteme zvârlite pe gură,
Din mine, eu simt revărsare de ură,
Cutremur pornit de cuvinte nătânge.

E straniu cum te porţi! Asta ucide
Tot înţelesul lucrurilor care,
Constat acum că-s numai aguride
Îndemnuri, nicidecum de împăcare.

La ceas târziu de noapte vin, iubito!
Sărut fierbinte fruntea să-ţi alinte
Şi vei simţi apoi, preafericito,
Cum te răsfăţ în visul cel cuminte.

De ce sa-mi fii doar roză, când mi-ai putea fi soare?
M-aş înveli cu tine şi, strălucind de flori,
Aş răspândi în lume imperiul de comori,
Dând alte înţelesuri cuvântului culoare.

Tot ce ne-ai dat conține Infinitul,
În formă pură. E regenerabil.
Dualitatea, spiră-tor și mitul
Sfârșirii-n înviere e mirabil.

În noaptea asta lupii cer arvună
tăcerea mieilor ce-n van se vaită;
o ancestrală foame-o să-i răpună,
oboluri juruite pentru haită.

(după sonetul 1 al lui Petrarca)

Hei! Voi ce duceţi mai departe zvonul
Cu rătăcitul tânăr care scrie.

Tot înăuntru-mi este rană vie
În sânge, rubinie-i întomnarea
Dar cel mai rău mă doare așteptarea,
Cu mine, muribundă colivie.

Toţi veţi fi mâine doar izbânzi trecute
Şi călatori prin viaţă fără rost,
Pretinzători de hrană şi-adăpost,
Nişte învinşi şi nicidecum redute!

Nu! Chipul nu se-arată doar cum vrem noi să fie.
Din depănarea vremii, privindu-ne-n oglindă.
Ne-ndepărtăm de saduri privind cum se perindă
În urmă, traiul searbăd, pe drum spre năsălie.