Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

De nepătruns ferestre, cu vrăjmăşie parcă
Despică depărtarea, făcând-o şi mai grea,
Zidindu-te-n iatacuri, ascunsă de perdea,
Femeie nepereche pe-o-nchipuită arcă.

Nu-i vinovat acela care înfruntă cerul,
Dorind să afle drumul spre sufletul curat,
Sau dacă-i este spaima adâncă, temnicerul
Credinţei că mai are, povară de purtat.

Păşim prin universuri purtând acelaşi nume,
De pulbere stelară cernută în abis
Ca un răsfăţ de stele, pe fruntea nopţii scris,
Îngemănaţi într-unul, grăbind spre altă lume.

Amurg se ţese-n mine sub apăsarea vieţii,
Când glasu-ţi se ascunde în tainele tăcerii,
Aş plânge glas de clopot, aşa cum fac năierii
De-s rătăciţi pe mare, zdrobind robia ceţii.

Înveşmântat cu tine, mă simt atotputernic,
O stâncă mângâiată de verde catifea.
Pe care se răsfiră, rubin cosiţa ta,
Iar psalmul sărutării, mă-nvăluie cucernic.

Când te-am ales pe tine, am frânt nimicnicia
Singurătăţii care, mă-mpovăra pe drumul
Spre toamna vieţii mele, sub neguri cu duiumul,
Ţesute să îi strice luminii armonia.

Te-ai întrebat cât doare această rătăcire
Pe care numai neguri deplin o decorează ?
Deşi răsare luna, nu intră nici o rază
În temniţa tăcerii, s-aducă fericire.

Furtuna ta de gânduri, mi-a zdrenţuit veşmântul
Ce-l poartă rătăcirea-n deşerturi nemiloase,
Simt frigul cum se scrie în suflet şi pe oase,
O oază de tăcere îmi este azi mormântul.

Mi-ai încrustat în suflet efigia posacă
A-nsingurării, smulsă din neştiute schituri,
Iubirea-i doar himeră în nerostite mituri,
Iar voaluri de-ntristare, fac inima să tacă.

Orbit de fericire, n-am mai privit amurgul,
Iar noaptea înstelată privit-am ca poet.
Mă străduiam, cuvântul, să-l cos într-un sonet,
Şi nu lăsam realul să-mi cenzureze sârgul.