Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Se trece lumina solară în fluturi,
Pătându-i cu visele noastre futile,
De-ajuns e o clipă pleoapa să scuturi
Şi gândul se-ncarcă de tonuri umile.

Mă-nfrupt din trupul gol, pe săturate.
Mă dărui, te cuprind, mă risipesc
În taine care tainele-mi dospesc,
La visul din trezie-alăturate.

S-a rânduit lumina povară peste ape
Şi răzleţită-n ghizduri de ghiaţă se frământă-n
Adâncuri liniştite şi-n urmă se avântă,
Contrast pe ochii dragei, pe gene şi pleoape.

Mărgăritar de vise, coboară-mi-l în palmă
Să-nnoade linia vieţii cu fulgerul din stele
Redefinind seninul desprins din acuarele
În mare să ne-ascundă şi-n unda ei prea calmă.

Motto:
Appolo către Dafne
”vai mie, căci nu există ierburi
care să-mi vindece iubirea”

Adorm pe-un colţ de masă, părelnic obosit.
În mine anotimpul aşterne mângâieri
Pe ridurile aspre de suflet urgisit,
Foi galbene de versuri în care tu mă speri.

Pictează bucuria pe fruntea ta, metopă,
Înnobilată formă sculptată marmuriu.
Sfârşită-i suferinţa, azi, mândră Penelopă
Ce ţi-ai ţesut privirea-ntr-al mărilor pustiu.

Sărută-mă cu soare pe pielea-nfierbântată
alungă constelaţii născute de sudori
Şi îmbrăcând cu cerul făptura adorată,
redeseneaz-o înger şi-ascunde-o între nori.

Acestui prea trist Undrea, zburătăcit de-o toană
Ce-a desfrunzit iubirea, -n colind fierbinte-i cer
Să-mi nască iar nădejdea-n lumini de Leru-i Ler,
Şi să te zămislească, în inimă, icoană.

Trifoiul se preschimbă într-un culcuş vorace.
Nu-i frânt, doar se închină atingerii divine
A tuşelor din trupu-ţi lungit între lumine
Semn al robirii, astrul, în bronz să îl îmbrace.