Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Când îi ridează faţa, ori răscolind abisul
Furtuna nu-i ia mării nepreţuita vrajă.
Striveşte valul scoica, cernând-o peste plajă
Dar, perla dezvelită, întruchipează visul.

Neprefăcută umbră, uitarea stă la pândă.
Ea, brumă vrea să fie răcelii din sărut;
Stigmatizat se frânge fiorul dispărut
În mlaştina tăcerii. De-nsingurări flămândă

Prea mult am căutat o altă lume,
Un loc al meu lipsit de orice pată.
Greşitul drum, pe faţa mea ridată
I-a desenat, trecutului, un nume.

Ce-ar fi să vezi că mâine, tot eu, copilul care
Îndestulat de saţul de-a fi născut din tine,
Îşi ia din piept comoara, -luciri diamantine-
Şi le preschimbă-n straiul impus de ursitoare ?

S-a desfrunzit copacul reînviat de tine,
Un greier stă de veghe sub rădăcina frântă,
Cu ultimul lui licăr, căzute lacrimi zvântă,
Omagiu tinereţii trecute în ruine.

Privesc spre astrul nopţii. Mareica-i lucire
Mă ispiteşte, drumul mă-ndeamnă să-mi aleg:
Să urc spre steiuri aspre la loc de împlinire,
Sau de pe ţărm de mare, iubire să culeg?

Ademeniri flămânde m-au abătut din cale,
Uitând că tu eşti raiul, de răul meu cuprins,
M-am prăvălit din bine în rătăciri astrale,
Ne-nţelegând ispita de care m-am aprins.

Amestecul de stare al timpurilor duse,
Când împleteam normalul cu ezitări s-a stins.
Îmi reclădesc prezentul de răul meu desprins,
Configurându-mi eul din vorbele nespuse.

Prea lent am mers pe calea în univers zidită,
Împiedicat de-o stare oloagă, cerşetoare,
În loc s-alerg spre steaua doar mie hărăzită,
Ales-am necredinţa şi-amara ezitare.

Nedrum în doi înseamnă suferinţă
Cum vara dusă, e toamnei început,
Pe unu-l stinge timpul abătut
Pe crucea-i răstignit de necredinţă.