Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Sărută-mă cu soare pe pielea-nfierbântată
alungă constelaţii născute de sudori
Şi îmbrăcând cu cerul făptura adorată,
redeseneaz-o înger şi-ascunde-o între nori.

Acestui prea trist Undrea, zburătăcit de-o toană
Ce-a desfrunzit iubirea, -n colind fierbinte-i cer
Să-mi nască iar nădejdea-n lumini de Leru-i Ler,
Şi să te zămislească, în inimă, icoană.

Trifoiul se preschimbă într-un culcuş vorace.
Nu-i frânt, doar se închină atingerii divine
A tuşelor din trupu-ţi lungit între lumine
Semn al robirii, astrul, în bronz să îl îmbrace.

Când dragostea vorbeşte şi stelele ascultă
Poveşti demult uitate cu feţi-frumoşi şi zâne
În care noi renaştem şi sufletul exultă,
Redesenează raiuri pe fostele ţărâne.

Nu-i vinovată mâna că nu mai poate scrie,
Nici coala ce aşteaptă, de lacrimă pătată,
Un semn vestind iubirea, la fel ca altădată,
Şi-n urma lui cuvinte mustind a bucurie.

Când te apleci pe braţul răpus de somn, pe pernă,
Copaci îţi cern sărutul din florile de lună.
Cuprinşi de nemişcare, ne trecem împreună
Prin frunze înverzite spre liniştea eternă.

S-au răscolit frunzare de trecere de fluturi,
Culorile adie-n aripile de stele,
Se cern din negrul nopţii, în calde aşternuturi,
Învăluind poiene cu dans nebun de iele.

Adormi pe perna albă şi-ncerc să te preschimb,
În pajişte pe care, roi, fluturii presar,
Alint şi mângâiere. Tu-n somn să n-ai habar
Că părul îi îmbracă satinul ei ca nimb.

Se furişează noaptea din iatacul,
Din care îngeri pleacă, ruşinaţi
De patima cu care-mbrăţişaţi,
Strivim iubind, pendulelor tic-tac-ul.

Iubito lasă-ţi trupul să se frângă,
Pe pat de fân, sub blândă apăsare,
Să smulgem răstigniţi miros de floare,
Aroma lui în păru-ţi să se strângă.