Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Ne despărţeau nu doar destinul, timpul,
Cu naşteri rânduite la-ntâmplare,
Aiurea-n meridiane oarecare,
Dar harnici amândoi înspre Olimpul,

Îmi e singurătatea, popas spre nemurire
Şi-n ea îmi cresc tăcerea. Un enigmatic gând
Despovărat de vorbe, de linişte flămând,
Se toarce lin în mine, ca prag spre împlinire.

Se împleteşte somnul cu cioburi de tăceri
Şi legănat de vise, iau calea către stele,
Rămân în urmă norii, mânaţi de gondolieri,
Pe neagra nopţii apă, printre luciri rebele.

Efigia din minte, de întuneric roasă,
Se cerne spre niciunde în iadul neluminii.
Doar dorul meu îşi poartă, cu demnitate spinii,
Pe povârnişul vremii, sub crucea noduroasă.

Eram doar trunchiul veşted, pe buza unei râpe,
Cu clipe numărate-n inele întrerupte,
Temându-se că vântul, oricând poate să-l surpe
Din searbădul prezentu-i, pe pantele abrupte.

Desprins din universuri şi recreat de soare,
Aprins sosit-a-n mine, cu dulci şi cu amare
Trăiri ce le-ncercase croind nemărginirea,
Licăr s-aprindă jarul ce prevestea iubirea.

Se încrustează roua lucindă pe obraz,
Trădându-mi bucuria din geană izvorâtă,
Alungă îndoiala, iar clipa mohorâtă
Cu ea se prăvăleşte, în cioburi, pe pervaz.

Eu sunt culegătorul ce-aşteaptă primăvara
Desţelenind livada, pom nou să răsădească,
Să-i cureţe tulpina, să-l ude şi să-l crească,
În infinită trudă, din zori şi până seara.

Ai răsădit în mine emoţie, speranţă,
M-ai învăţat ce-nseamnă cuvântul fericire,
Mă definesc mai bine dacă rostesc ”iubire”,
Doar depărtarea-mi schimbă sonetul în romanţă.

Vreau să te prinzi în noul joc
Doar tu şi eu ascunşi în noapte,
Tu să mă strigi, iar eu ghioc
Să-ţi fiu ecou cu stinse şoapte.