Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Aş vrea să fie asta o ultimă scrisoare,
E doar o coală albă sub palma tremurândă.
Şi inima, şi gândul, aşteaptă ca-ntr-o pândă
Puterea de-a descrie, cărarea spre uitare.

Sporeşti răcoarea frunţii, când mâna o dezmiardă,
Simt catifeaua lunii şi-n ochi primesc lumină
De stele. Iar urechea, din vocea ta divină
Lin soarbe pacea serii, odihna să mi-o piardă.

Tu ai sedus lumina, făcând din ea veşminte
Sub care greu pătrunde privirea pofticioasă,
Le smulge de pe trupu-ţi, le-mprăştie prin casă,
Ademeneşte simţuri. Sau răstignind cuvinte

De-aş fi un ţărm de mare, de valuri mângâiere,
Aş netezi azi coapsa, întinsă lenevind
Pe cerga de siliciu, şi vântului cerşind
S-aducă briza lină în păru-ţi adiere.

Arome grele îşi revarsă vinul,
Odată cu licoarea rubinie.
E leac de somn în mintea mea pustie
Şi-otravă pentru trup când beau pelinul.

Îţi ard icoana-n flăcări, în nemiloase iaduri,
Pe ruguri născocite-n adânca-mi suferinţă,
Păşind prea des prin volburi, în loc să trec prin vaduri,
Mă prăvălesc în râpe şi hăuri de căinţă.

Sărută-mi adevărul sub nedeschisa poartă
Şi mângâie-l cuminte în ultima lui seară,
Când rabdă în cuvinte iertare să îţi ceară,
'Nainte să ia drumul spre oropsita-i soartă.

Hipnotic flagelată de tresăriri amare,
Apari împovărată de fostele năluce
Şi preschimbate astăzi pe trupul tău în sare
Din apa mării minţii şi vechi trăiri caduce.

Dac-ai putea iubito, să mă-nsoţeşti în vis,
Aievea, nu nălucă, în cel mai pur lăcaş,
S-ar mai vădi odată amoru-mi pătimaş,
Pudrat în mii de vorbe pe foile de scris.

În vocea mea iubito, găseşti adâncul mării,
Vibraţia de valuri, căldură sau tăcere,
De ţărm atingeri blânde, sau zbuciumul chemării,
Al păsărilor albe plutind pe-o adiere.