Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Când dragostea vorbeşte şi stelele ascultă
Poveşti demult uitate cu feţi-frumoşi şi zâne
În care noi renaştem şi sufletul exultă,
Redesenează raiuri pe fostele ţărâne.

Nu-i vinovată mâna că nu mai poate scrie,
Nici coala ce aşteaptă, de lacrimă pătată,
Un semn vestind iubirea, la fel ca altădată,
Şi-n urma lui cuvinte mustind a bucurie.

Când te apleci pe braţul răpus de somn, pe pernă,
Copaci îţi cern sărutul din florile de lună.
Cuprinşi de nemişcare, ne trecem împreună
Prin frunze înverzite spre liniştea eternă.

S-au răscolit frunzare de trecere de fluturi,
Culorile adie-n aripile de stele,
Se cern din negrul nopţii, în calde aşternuturi,
Învăluind poiene cu dans nebun de iele.

Adormi pe perna albă şi-ncerc să te preschimb,
În pajişte pe care, roi, fluturii presar,
Alint şi mângâiere. Tu-n somn să n-ai habar
Că părul îi îmbracă satinul ei ca nimb.

Se furişează noaptea din iatacul,
Din care îngeri pleacă, ruşinaţi
De patima cu care-mbrăţişaţi,
Strivim iubind, pendulelor tic-tac-ul.

Iubito lasă-ţi trupul să se frângă,
Pe pat de fân, sub blândă apăsare,
Să smulgem răstigniţi miros de floare,
Aroma lui în păru-ţi să se strângă.

De nepătruns ferestre, cu vrăjmăşie parcă
Despică depărtarea, făcând-o şi mai grea,
Zidindu-te-n iatacuri, ascunsă de perdea,
Femeie nepereche pe-o-nchipuită arcă.

Nu-i vinovat acela care înfruntă cerul,
Dorind să afle drumul spre sufletul curat,
Sau dacă-i este spaima adâncă, temnicerul
Credinţei că mai are, povară de purtat.

Păşim prin universuri purtând acelaşi nume,
De pulbere stelară cernută în abis
Ca un răsfăţ de stele, pe fruntea nopţii scris,
Îngemănaţi într-unul, grăbind spre altă lume.