Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Amestecul de stare al timpurilor duse,
Când împleteam normalul cu ezitări s-a stins.
Îmi reclădesc prezentul de răul meu desprins,
Configurându-mi eul din vorbele nespuse.

Prea lent am mers pe calea în univers zidită,
Împiedicat de-o stare oloagă, cerşetoare,
În loc s-alerg spre steaua doar mie hărăzită,
Ales-am necredinţa şi-amara ezitare.

Nedrum în doi înseamnă suferinţă
Cum vara dusă, e toamnei început,
Pe unu-l stinge timpul abătut
Pe crucea-i răstignit de necredinţă.

Se trece lumina solară în fluturi,
Pătându-i cu visele noastre futile,
De-ajuns e o clipă pleoapa să scuturi
Şi gândul se-ncarcă de tonuri umile.

Mă-nfrupt din trupul gol, pe săturate.
Mă dărui, te cuprind, mă risipesc
În taine care tainele-mi dospesc,
La visul din trezie-alăturate.

S-a rânduit lumina povară peste ape
Şi răzleţită-n ghizduri de ghiaţă se frământă-n
Adâncuri liniştite şi-n urmă se avântă,
Contrast pe ochii dragei, pe gene şi pleoape.

Mărgăritar de vise, coboară-mi-l în palmă
Să-nnoade linia vieţii cu fulgerul din stele
Redefinind seninul desprins din acuarele
În mare să ne-ascundă şi-n unda ei prea calmă.

Motto:
Appolo către Dafne
”vai mie, căci nu există ierburi
care să-mi vindece iubirea”

Adorm pe-un colţ de masă, părelnic obosit.
În mine anotimpul aşterne mângâieri
Pe ridurile aspre de suflet urgisit,
Foi galbene de versuri în care tu mă speri.

Pictează bucuria pe fruntea ta, metopă,
Înnobilată formă sculptată marmuriu.
Sfârşită-i suferinţa, azi, mândră Penelopă
Ce ţi-ai ţesut privirea-ntr-al mărilor pustiu.