Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Ce dulce răstignire-n aşternutul
Zburlit de trupuri nopţii dăruite,
Clădindu-se-n troiene de ispite
Şi-atingeri tandre ninse cu săruturi.

Alb mucegai, uitarea, şi-ar ţese pe-ndelete,
Cu lacomă grăbire, un voal de nepăsare
Din clipele pierdute. Vai! Tristă apăsare,
Ceaslovul amintirii desfigurat de pete.

Tu creşti, eu mă sting, mi-e iubirea otravă
Pătrunsă în vise, în sânge, în toate;
Zadarnic mă scutur, căutarea e bravă
Doar câteva clipe, dar e peste poate.

Dorinţe arzânde fac noaptea uitată,
Trec flăcări din sfeşnic în inima vie,
Destramă oprelişti, imploră robie
De trup răscolit şi de gură muşcată.

Doar Afrodită, n-ai să-mi fii o Heră
Deşi cerşit-am asta ani în urmă.
Te-ai dăruit, dar simt şi-acum cum scurmă
Neîmplinirea; sufletul mai speră.

Mi-am făurit o urbe zidind-o din lumină.
Pe strada mare, vântul pavează cu petale,
În zori, covoare roşii pe ireale dale,
Să-i fie drum iubirii în orice zi senină.

Te despleteşte vântul în crezul meu zburdalnic
Când, risipind cosiţa pe umeri şi pe sân,
Îmi înteţeşte pofta. Eu, mă reped hapsân,
Da-i numai vis noptatic şi m-amăgesc zadarnic.

Se cern în sita vremii, secundă cu secundă,
Îşi pierde dorul sensul la simpla apropiere,
Mă las cuprins de vise şi număr în tăcere
Dorinţe ruşinate ce-n voie mă inundă.

Tăcută piatră, unde e izvorul
Ce te-nvia cu răcoroasa undă?
Cum de-a secat şi nu te mai inundă
În urmă, doar sleit de viaţă, dorul?

Nu poţi să iei iubirea prizonieră!
Tu-i eşti zălog, ea te întemniţează
Şi râde-n hohot de conştinţa trează
Când schimbă libertatea în himeră.