Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Poemul meu eşti tu, nu coala plină
De semne ce-ntinează puritatea
Velină. Tu-mprumuţi serenitatea
Vieţii împlinite de lumină.

Primeşte sărutul, suflarea imi soarbe!
Simt sânge pe buze şi ard răvăşit
Mă nărui în tine, iar sânul strivit
Pulsează ascuns între palmele oarbe.

Din uraganul aspru, ca blândă adiere
M-aş presăra pe tine, pe-acest contur fantastic
Cu buzele şi palma aş ţese mângâiere
Pe unduiri, şi-n urmă te-aş cotropi năpraznic.

Când îi ridează faţa, ori răscolind abisul
Furtuna nu-i ia mării nepreţuita vrajă.
Striveşte valul scoica, cernând-o peste plajă
Dar, perla dezvelită, întruchipează visul.

Neprefăcută umbră, uitarea stă la pândă.
Ea, brumă vrea să fie răcelii din sărut;
Stigmatizat se frânge fiorul dispărut
În mlaştina tăcerii. De-nsingurări flămândă

Prea mult am căutat o altă lume,
Un loc al meu lipsit de orice pată.
Greşitul drum, pe faţa mea ridată
I-a desenat, trecutului, un nume.

Ce-ar fi să vezi că mâine, tot eu, copilul care
Îndestulat de saţul de-a fi născut din tine,
Îşi ia din piept comoara, -luciri diamantine-
Şi le preschimbă-n straiul impus de ursitoare ?

S-a desfrunzit copacul reînviat de tine,
Un greier stă de veghe sub rădăcina frântă,
Cu ultimul lui licăr, căzute lacrimi zvântă,
Omagiu tinereţii trecute în ruine.

Privesc spre astrul nopţii. Mareica-i lucire
Mă ispiteşte, drumul mă-ndeamnă să-mi aleg:
Să urc spre steiuri aspre la loc de împlinire,
Sau de pe ţărm de mare, iubire să culeg?

Ademeniri flămânde m-au abătut din cale,
Uitând că tu eşti raiul, de răul meu cuprins,
M-am prăvălit din bine în rătăciri astrale,
Ne-nţelegând ispita de care m-am aprins.