Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Însingurare? Nu! Chiar dacă timpul
A-ncremenit printre pendule sparte,
Tic-tac-ul frânt vrea inima să-l poarte
În ea revigorând tăcerii ritmul.

Ca să-nţelegi cât de adânc pătrunde
În mine veşnicia, caută-n zare
Din universuri, binecuvântare
În tot ce fi-voi, roşul se ascunde.

Fă-ţi lacrima podoabă doar dacă împlineşte!
N-o răscoli zadarnic, ofer-o ca pe-un dar,
Altminteri, sub tristeţe, purta-vei în zadar
Hlamidă peste spirit; ea doar te veştejeşte.

(după Sonetul CLXVIII de V. Voiculescu)

Bat primăveri în inimi? Însângerate seve
Amestecă albine în floarea de trifoi

Am obosit să tot implor iertare
Trecutului, sau să îmi torn ţărână

De la-nceputul lumii, implacabil,
Ca semn al nemuririi timpul trece
Distins, egal, nepăsător şi rece,
Un olimpian mereu imperturbabil.

Din ghemul temporal se cern fuioare,
Proscrise cărărui către niciunde,
Adâncul depărtării mă pătrunde,
Şi neodihna sufletului doare.

Din lumânări, pe catifea prelinsă,
Lumina însăilează-n jur fantasme,
Halucinant decor parcă din basme,
De vraja gurii lui, prinţesa-i prinsă.

Vorace vierme, nerăbdarea scurmă.
Oprit de nedorite ocolişuri,
Captiv mă zbat în desele suişuri
Şi doar un pas îmi pare ce-i în urmă.

Un rai e sânul tău şi câtă
Ambrozie îmi dăruieşte!
Zvâcneşte sfârcul, se-ntăreşte
Când buzele îl întărâtă.