Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Se cern în sita vremii, secundă cu secundă,
Îşi pierde dorul sensul la simpla apropiere,
Mă las cuprins de vise şi număr în tăcere
Dorinţe ruşinate ce-n voie mă inundă.

Tăcută piatră, unde e izvorul
Ce te-nvia cu răcoroasa undă?
Cum de-a secat şi nu te mai inundă
În urmă, doar sleit de viaţă, dorul?

Nu poţi să iei iubirea prizonieră!
Tu-i eşti zălog, ea te întemniţează
Şi râde-n hohot de conştinţa trează
Când schimbă libertatea în himeră.

Însingurare? Nu! Chiar dacă timpul
A-ncremenit printre pendule sparte,
Tic-tac-ul frânt vrea inima să-l poarte
În ea revigorând tăcerii ritmul.

Ca să-nţelegi cât de adânc pătrunde
În mine veşnicia, caută-n zare
Din universuri, binecuvântare
În tot ce fi-voi, roşul se ascunde.

Fă-ţi lacrima podoabă doar dacă împlineşte!
N-o răscoli zadarnic, ofer-o ca pe-un dar,
Altminteri, sub tristeţe, purta-vei în zadar
Hlamidă peste spirit; ea doar te veştejeşte.

(după Sonetul CLXVIII de V. Voiculescu)

Bat primăveri în inimi? Însângerate seve
Amestecă albine în floarea de trifoi

Am obosit să tot implor iertare
Trecutului, sau să îmi torn ţărână

De la-nceputul lumii, implacabil,
Ca semn al nemuririi timpul trece
Distins, egal, nepăsător şi rece,
Un olimpian mereu imperturbabil.

Din ghemul temporal se cern fuioare,
Proscrise cărărui către niciunde,
Adâncul depărtării mă pătrunde,
Şi neodihna sufletului doare.