Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Mai doare-mă un secol şi surâde!
În cartea vieţii umbrele pătate
Din lumi necunoscute căpătate
Vor scrijeli în lacrimi dâre hâde.

Ai răstignit cuvântul prin tăcere!
De-acum noi ”te iubesc” vor fi doar unde
Din timpuri vechi, menite să inunde
Ca valuri ţărmul, tristă mângâiere.

Se zvântă bolta de podoabe albe,
Lăsând în locul lor câmpii albastre
Pe care, răsădindu-le cu astre,
Le-oi face dragei, pentru nuntă, salbe.

Începe să te doară, prea multa mea iubire?
De teama ei zăplazuri pui inimii de de pază?
N-ai teamă, nu te sâcâi! Nefasta nălucire
Va însoţi Simunul, departe de-a ta oază.

Păduri şi livezi potopite de floare,
Crepusculul umbre aşează ca scuturi,
Răgaz cavalcadei de mii se săruturi
Purtate de-albine sub raze de soare.

Mi te-a adus un fur şi-o aspră pândă
Din frig câinos care-mi curgea prin vene
Învolburat, novac între troiene,
Cerşindu-te cu dragoste flămândă.

Culcat pe sânu-ţi simt tic-tac-ul. ţese
Inconfundabil ritm de vals cu vântul,
Aici adie, ca şoptit, cuvântul,
Apoi goneşte în rafale dese.

Şi ţărm de-ai fi, ori stâncă de te-ai face,
Mi-aş împlini menirea de a ninge,
Covor de alge reci ori stânci posace
Cu spumele din val de te-aş atinge.

Îmi rostuiesc în tine labirintul,
Voit captiv prin dulcea rătăcire,
Mi-e cer preasfânt a sânului boltire
Şi-mi e tic-tac-ul rubiniu, alintul.

Prin fiecare fibră urcă hrană
Ţesând inele-n pulpele pădurii
Perdea tăcută, pe cărare, murii
Stau strajă pentru Lupul Sur, şi strană.