Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Îţi căutam cu îndârjire mâna
Captiv în vis, la vremea'n care lupii,
Strigoi ai lunii, cearcă lotri stâna,
Iar roiuri se-odihnesc păzindu-şi stupii.

Mi-e sufletul pustiu, petala ruptă
Din el e'ncremenită într-o umbră
Ca lacrima'n obraz, sub semn de luptă,
Curgând târziu pe deznădejdea sumbră.

Ce-o face să ezite, azi, tremurânda pană?
De ce nu'nfăţişează din noapte gândul smuls
Când o înmoi în sânge din neînchisa rană
A spinului durerii, în pieptul meu pătruns?

în noi nu-i iarnă, e doar dor de umblet
năprăznicia viscolului rece
deşi sub chiciuri ramul poa' să-l plece
n-a reuşit să ne pătrunză-n suflet

Doar noi am curs! Ea, Bega, va rămâne
Eternul meu de vise împlinite,
Un martor mut al clipelor hapsâne,
Oglindă pentru sălcii despletite.

Când m-ai primit în tine, habar n-aveam ce-i chinul,
Sau zbaterea, ori truda, dar nici ce-i bucuria,
Ori implinirea, gustul, mirosul sau veninul
Ascuns de sarpe'n mărul ce frânse feeria

Aşa ne-au zămislit, tu să-mi fii maluri,
Iar eu să-ţi curg prin ele nemurirea.
Să te'nfior cu-atingere de valuri
Şi să'nvăţăm ce'nseamnă fericirea.

Azi mă cufund în mine, câte doruri
S-ar răzleţi cu vântu'n larga zare
Să-mi ţeasă vis din caier de fioruri ...
Pe-afară's gol, un ţărm fără de mare.

Ştii câte lacrimi vărs pentru uitare?
Ştii cât mă doare să m-aud plângând?
Mă răzvrătesc sub umbra unui gând,
Dar, ce folos? Mai mult trecutul doare.

Mi-e curgerea mai altfel decât o face gândul,
Mă-nviorează vrerea de a te şti flămândă,
Egală haitei care, şi-a aşezat la pândă
Toţi lupii negri, lacomi să le sosească rândul,