Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

M-am înfruptat din spaima primei clipe
Simţindu-te prezent, trecut şi zare,
Un trunchi uscat lăstar să înfiripe
Pe pajiştea de maci, din neculoare.

Îmi este'o rană fiecare clipă
Ascult cum rupe amintiri din noi,
Din nemişcarea umerilor goi
Şi'a neclipirii ochilor risipă.

Ce taină mă îmbie-acolo unde
Lumina se conjugă cu fiorii,
Arhaic prag pe care să-l inunde
Vibrația măiastră a viorii?

De ce mi-e palma goală când abundă
Albi fluturi mii neprihănind ca fulgi
Peste copacii desfrunziți și ciungi
Și-n mâna mea trăiesc doar o secundă?

Nu te-ndârji, nu poți să fugi de tine!
Eu sunt Adamul primului tău lut.
Încătușată-n veșnicul sărut
Vei nemuri, în locul gol din mine!

Întinde-mi mâna peste poarta lumii,
Nu! Nu te teme de-o cuprinde ceaţa!
Şi poţi să mângâi locul gol, e faţa
Oricărui trăitor în raiul humii.

Iar am deschis fereastra largă zării ...
De când te'aştept, a mai trecut un veac.
Şi fiecare ceas al căutării
Mă face să mă simt tot mai sărac.

Îmi pui pe umăr, capul tău, povară;
Mă plec sfios cu buzele pe frunte
Și pe sprâncene, tușe-n linii frânte,
Spre gura-ntredeschisă, într-o doară,

Am rătăcit atât amar de clipe,
Lăsându-le în goană să se-nfrupte
Din toamna mea, cât eu pe căi abrupte,
Tânjeam ca-n tristul hău să se-nfiripe

Nu va şti nimeni ce-am ascuns în suflet
Şi nu e loc să-ncapă-n el privirea!
În locul strâmt s-a cuibărit iubirea
Sleită de amarnic dor şi umblet.