Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Îmi pui pe umăr, capul tău, povară;
Mă plec sfios cu buzele pe frunte
Și pe sprâncene, tușe-n linii frânte,
Spre gura-ntredeschisă, într-o doară,

Am rătăcit atât amar de clipe,
Lăsându-le în goană să se-nfrupte
Din toamna mea, cât eu pe căi abrupte,
Tânjeam ca-n tristul hău să se-nfiripe

Nu va şti nimeni ce-am ascuns în suflet
Şi nu e loc să-ncapă-n el privirea!
În locul strâmt s-a cuibărit iubirea
Sleită de amarnic dor şi umblet.

Nici nu mai ştiu cui scriu! Poate chiar mie,
Sau unui alter ego rătăcit
Prin propria iubire şi subit
Găseşte-n el un petec de hârtie.

Să nu'ndrăzneşti, din nou, nebuno
Să mă prinzi iarăşi în vâltoare!
De-acum, privirea temătoare
Te strânge-n lanţuri, prea hapsâno!

Te chem să ne'nvelim cu grea tăcere
Orbecăind cu mâinile pereţi,
Să'ntoarcem fremătând coperţi de cărţi,
Zidind din noi o altfel de'ncăpere.

Demult nu ne mai suntem, nici frământări de clipe,
Nici zbatere de suflet strâns cetluit în fiare,
Ba parcă orice vorbă ce-ar vrea să se-nfiripe
Dospeşte numai temeri şi-o altfel de-ntrebare.

Acolo sunt, adânc săpat în trupul
Clădit în jur a toate câte eşti
Alcătuind poveşti peste poveşti
La fel cum Cel de Sus sculptase lutul.

Nu-i nici un leac, să ştii, singurătatea!
Nici căutarea disperată, nu-i
A vreunui alt, în locul meu să pui
Strâmbând încă o dată strâmbătatea.

Cu fiecare ceartă mai risipim o cale
Strivim grotesc lumina în smârcul din tenebre
Festin de întuneric în blide şi pocale
Şi sarcofage goale în carele funebre.