Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Şi dacă tu te dărui lui, osândă
Amară îmi va'nceţoşa privirea.
Nu pot să-i sufăr, laşă, pribegirea
Pe tot ce mi s-a dat şi cum flămândă,

Câteodată, fac curat prin mine …
Deschid sertare, stivuiesc trecut,
Aşez pe raftu-i ultimul sărut
Şi pun deoparte mii de foi veline.

Mi-am atârnat speranţa prin cuiere
Şi-am îmbrăcat surtucul nerăbdării,
La gât înnod eşarfa înserării
Şi-n păr îmi împletesc o adiere …

Prin gânduri, noaptea, goală, demult hălăduieşti …
Himeră ce se trece din vis către coşmar,
Peţindu-şi, iarăşi, visul cu un sărut amar
Şi mintea răzleţind-o cu nurii nelumeşti.

Acum apari doar ca o amintire,
Fugare gânduri pe poteci uitate,
Ori, peste crucea nopţii, nălucire,
Sau murmur prea departe de cetate.

[după sonetul CLXIV al lui V. Voiculescu]

Ce împlini-va oare, porunca sacră-a firii?
Ce caută cocorii rotindu-se prin spaţii?

Motto:
Ţi-aduci aminte primul vers, prima chemare?
“De ce să-mi fii doar roză, când mi-ai putea fi soare?”

Mi-e iar a iarnă, deşi primăvară.
Cuvinte-fulgi valsează pe hârtie,
Eternul început mă împresoară,
Noiembrie cu gust de apă vie.

M-am amăgit privind în zbor cocorii
Sorbind tăceri de astre din zenituri.
Dar am aflat că păsările, norii,
Sunt tot captivi sub cer şi asfinţituri.

M-am înfruptat din spaima primei clipe
Simţindu-te prezent, trecut şi zare,
Un trunchi uscat lăstar să înfiripe
Pe pajiştea de maci, din neculoare.