Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

De ne-nţeles metehne! Excesul de cuvinte
Înceţoşează miezul şi schimbă-n reci morminte
Veline foi. În urmă, zadarnic sacrificiu
Al codrului ce-şi pierde copacii şi supliciu

Zicere:
Suntem cea mai josnică specie prin ferocitatea canibalismului social
pe care-l practicăm fervent începând cu Cain şi Abel.

Zicere:
Se trece, ca toate, în vânt flăcăruia
Și plânge cu lacrimi de ceară-nceputul.
De-acum memorează, stingher azi, trecutul,

Voluptate aspră, învoalări de îngeri
Ritmul lent ori iute, uneori atingeri
Dans fără cuvinte, gânduri împletite.
Peste lumi pogoară magice ispite.

(replică la sonetul 14 al lui William Shakespeare)

Destinul îndoielnic cerșit prin astrograme
E crudă-ngenuchiere a omului fățărnic

(După sonetul CCXXXIV al lui Vasile Voiculescu
scris de el la data aniversării naşterii mele în 1957)

Zburătăcite note de nefireşti cimbale

Nu-mi poţi lua fărâma de iubire!
Rămasă-n scrinul inimii rănite
-Chelar al întomnărilor cernite-
E brumă şi e semn de rătăcire.

Din vise fac arcuşul viorii scorojite
Demult ascunsă lumii şi vrerii de izbândă.
Pierdută vremii aste, când greul stă la pândă,
Arar îmi mai îngână speranţe ne-mplinite.

Îţi sunt dator demult cu moartea asta,
Tu m-ai zidit, fărâmă cu fărâmă!
Hapsânul infinit constant dărâmă
Pădurea ce-a crescut, pe rând, din coasta

Cât de adânc pătrunde şi cât doare
Un spin înfipt în margine de suflet?
Cât de departe va răzbi un urlet
Al celui schingiuit în închisoare?