Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Motto:
Ţi-aduci aminte primul vers, prima chemare?
“De ce să-mi fii doar roză, când mi-ai putea fi soare?”

Mi-e iar a iarnă, deşi primăvară.
Cuvinte-fulgi valsează pe hârtie,
Eternul început mă împresoară,
Noiembrie cu gust de apă vie.

M-am amăgit privind în zbor cocorii
Sorbind tăceri de astre din zenituri.
Dar am aflat că păsările, norii,
Sunt tot captivi sub cer şi asfinţituri.

M-am înfruptat din spaima primei clipe
Simţindu-te prezent, trecut şi zare,
Un trunchi uscat lăstar să înfiripe
Pe pajiştea de maci, din neculoare.

Îmi este'o rană fiecare clipă
Ascult cum rupe amintiri din noi,
Din nemişcarea umerilor goi
Şi'a neclipirii ochilor risipă.

Ce taină mă îmbie-acolo unde
Lumina se conjugă cu fiorii,
Arhaic prag pe care să-l inunde
Vibrația măiastră a viorii?

De ce mi-e palma goală când abundă
Albi fluturi mii neprihănind ca fulgi
Peste copacii desfrunziți și ciungi
Și-n mâna mea trăiesc doar o secundă?

Nu te-ndârji, nu poți să fugi de tine!
Eu sunt Adamul primului tău lut.
Încătușată-n veșnicul sărut
Vei nemuri, în locul gol din mine!

Întinde-mi mâna peste poarta lumii,
Nu! Nu te teme de-o cuprinde ceaţa!
Şi poţi să mângâi locul gol, e faţa
Oricărui trăitor în raiul humii.

Iar am deschis fereastra largă zării ...
De când te'aştept, a mai trecut un veac.
Şi fiecare ceas al căutării
Mă face să mă simt tot mai sărac.