Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Nici nu mai ştiu cui scriu! Poate chiar mie,
Sau unui alter ego rătăcit
Prin propria iubire şi subit
Găseşte-n el un petec de hârtie.

Să nu'ndrăzneşti, din nou, nebuno
Să mă prinzi iarăşi în vâltoare!
De-acum, privirea temătoare
Te strânge-n lanţuri, prea hapsâno!

Te chem să ne'nvelim cu grea tăcere
Orbecăind cu mâinile pereţi,
Să'ntoarcem fremătând coperţi de cărţi,
Zidind din noi o altfel de'ncăpere.

Demult nu ne mai suntem, nici frământări de clipe,
Nici zbatere de suflet strâns cetluit în fiare,
Ba parcă orice vorbă ce-ar vrea să se-nfiripe
Dospeşte numai temeri şi-o altfel de-ntrebare.

Acolo sunt, adânc săpat în trupul
Clădit în jur a toate câte eşti
Alcătuind poveşti peste poveşti
La fel cum Cel de Sus sculptase lutul.

Nu-i nici un leac, să ştii, singurătatea!
Nici căutarea disperată, nu-i
A vreunui alt, în locul meu să pui
Strâmbând încă o dată strâmbătatea.

Cu fiecare ceartă mai risipim o cale
Strivim grotesc lumina în smârcul din tenebre
Festin de întuneric în blide şi pocale
Şi sarcofage goale în carele funebre.

Îţi căutam cu îndârjire mâna
Captiv în vis, la vremea'n care lupii,
Strigoi ai lunii, cearcă lotri stâna,
Iar roiuri se-odihnesc păzindu-şi stupii.

Mi-e sufletul pustiu, petala ruptă
Din el e'ncremenită într-o umbră
Ca lacrima'n obraz, sub semn de luptă,
Curgând târziu pe deznădejdea sumbră.

Ce-o face să ezite, azi, tremurânda pană?
De ce nu'nfăţişează din noapte gândul smuls
Când o înmoi în sânge din neînchisa rană
A spinului durerii, în pieptul meu pătruns?