Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Aş vrea, din aburii cafelei,
Să-ţi ţes un văl, iar din aromă,
Seducătoare vrajă ielei
Dintr-o fantasmă policromă.

Prăvale-mi, Doamne, doru-n râpă!
Fă-l să se piardă-ntre noroaie
Strivit de fulger şi şuvoaie
De grohotiş ce tunet surpă.

De ce nu-mi scrii ceva? Poate o rugă,
Un vers adânc pe tâmpla mea cioplit
Să răstignească gândul nerostit
Altfel de rid pe vechea buturugă.

De şoldul tău de salcie tremurândă
Îmi reazem fruntea, să ascult cum creşte
Un faur nebunatic ce zoreşte,
De muguri dor şi înverziri flămândă.

Un drum către ea, silnicit de emoţii
E aspră-ncercare-n statornică taină,
La fel cum cărare-n pădure iau hoţii
Făcând din frunziş ascunzişului haină.

Ţi-ai desenat în zâmbet dragul
Şi-n colţul gurii, bucurie;
Întredeschide-o! Să trec pragul,
Dintre nesaţ şi armonie:

M-aş odrăsli prin tine preţ de-o nuntă,
Luceafăr răstignit pe nemurire,
Zenit a tot ce-nseamnă devenire
Şi licărul ce aştri îi înfruntă.

Mai doare-mă un secol şi surâde!
În cartea vieţii umbrele pătate
Din lumi necunoscute căpătate
Vor scrijeli în lacrimi dâre hâde.

Ai răstignit cuvântul prin tăcere!
De-acum noi ”te iubesc” vor fi doar unde
Din timpuri vechi, menite să inunde
Ca valuri ţărmul, tristă mângâiere.

Se zvântă bolta de podoabe albe,
Lăsând în locul lor câmpii albastre
Pe care, răsădindu-le cu astre,
Le-oi face dragei, pentru nuntă, salbe.