Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Cred c-am uitat să-mi amintesc de tine,
De-atât' amar de timp împovărat!
Ecouri nenăscute au lăsat
Deschisă poarta, celei ce nu vine.

E vremea de-acum, zideşte-mă, Ană!
Cum jertfă te-am dat zidind mânăstire,
Tu prinde-mă duh ascuns în iubire
Şi poartă-mă-n tine-ndoită icoană.

E ultimul veac care'ncepe cu tine
Uitat în abis explorez traiectorii
Departe de mult lăudate istorii,
La margini de lumi şi'napoi în retine.

Cu libertatea frântă'n colivie
Cu inima sălbatic ciopârţită
N-ai să te simţi vreodată împlinită,
Dar vei plăti spre ei o datorie.

Şi dacă tu te dărui lui, osândă
Amară îmi va'nceţoşa privirea.
Nu pot să-i sufăr, laşă, pribegirea
Pe tot ce mi s-a dat şi cum flămândă,

Câteodată, fac curat prin mine …
Deschid sertare, stivuiesc trecut,
Aşez pe raftu-i ultimul sărut
Şi pun deoparte mii de foi veline.

Mi-am atârnat speranţa prin cuiere
Şi-am îmbrăcat surtucul nerăbdării,
La gât înnod eşarfa înserării
Şi-n păr îmi împletesc o adiere …

Prin gânduri, noaptea, goală, demult hălăduieşti …
Himeră ce se trece din vis către coşmar,
Peţindu-şi, iarăşi, visul cu un sărut amar
Şi mintea răzleţind-o cu nurii nelumeşti.

Acum apari doar ca o amintire,
Fugare gânduri pe poteci uitate,
Ori, peste crucea nopţii, nălucire,
Sau murmur prea departe de cetate.

[după sonetul CLXIV al lui V. Voiculescu]

Ce împlini-va oare, porunca sacră-a firii?
Ce caută cocorii rotindu-se prin spaţii?