Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

A devenit neimportantă, ora!
Părinţii-şi fac copii din calendare,
Destinul va opri pe cel ce n-are
Un paşaport valid spre aurora

Un ciucur alb, rămas în nemişcare
Ca un ciorchine mut de năzuinţe,
Ucise-n laţ, sub ram, de neputinţe
Şi straniu gest de laşă abdicare.

Lui i-aţi surâs, a câta mia oară?
Aţi găzduit în voi pe nosferatul
Întemniţaţi în ură, iar păcatul
Chivernisit îl ţineţi de comoară.

Mă faci să cred că nici n-am existat!
De n-ar fi rana asta uriaşă
Crestată în tot eul, sub cămaşă,
De gală giulgiul unui apostat.

Clepsidră-s şi sângele curge,
Nisip spintecat de lumini,
În jur, peţitorii haini
Clamează crepuscule murge.

N-am inimă în piept! E o frunză în vânt.
De ce n-ai ucis-o? Aşa, biet orfană
Hălăduie veşnic. O noapte-i o goană
Cerşind alinare ori loc de mormânt.

În fiecare răul creşte
Ca un altoi de silnicie,
Vădită samavolnicie,
Rănit, Pământul nu răzbeşte

Stâncă, piatră-apoi ţărână,
Fir bicisnic de nisip,
Fără năzuinţă chip
Şi soartă de anasână.

Smulgeţi câte o fărâmă
Fără teamă sau regrete!
Răutatea să vă'mbete
Unduirile de râmă!

Mai am să-ţi spun ceva, aşa cum scrisa
De'nţelepciunea muzelor ne leagă
Menindu-ne să'nsămânţăm obleagă
Cu har de suflet peste veche clisa,