Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

La vremea ta, erai sătul de toate,
Şi ca milog, sfârşitul vreai să vie,
Nimic era-nvelit în veselie,
Versetul, apanaj şi cotitate.

Granitul, bronz, oceane, a lumii măreţie
Privite's toate'n vreme de-al Morţii ochi deschis;
La fel şi frumuseţea, îşi pierde din dichis
Trecând, urmându-şi veacul, ca tot ce-a fost să fie.

O luptă nesfârşită dă inima cu globii
Izbânda cuceririi ei, iar şi iar o'mpart,
Splendoarea multiubitei, acest război deşart,
Ar vrea, să o tranşeze, exclusivist, neghiobii.

A mea, a ta ... de netrăit tristeţe!
Cum altfel e s-o afli răzleţită
Iubirea care macină, irită,
În loc să te alinte şi răsfeţe?

La fel rămas-a frumuseţea-n vânt,
S-a oglindit făloasă, cabotină,
Cerşea mereu, flămândă, un cuvânt,
Temându-se de-a vremii ghilotină.

Ai vrut făpturi alese în dreaptă dăinuire,
Cu trudă şi adaos la sfânta frumuseţe.
Ştiind că cel din urmă redeveni-va mire
Supus strivit de umbra-i, ce'n moarte-o să-l îngheţe.

Scutură Chronos sacul ... - Mileniul tău s-a scurs!
Tu, Lebădă din Avon, cel care drept ai scris
Că lumea e o scenă şi'n ea, destin promis,
Femeia şi bărbatul sunt vieţii râul curs.

Când cazi, când totul se destramă
Gonind înspre nimicnicie,
Cine mai crede în vecie
Şi nu se teme să se teamă?

Obraz. O palmă. Teamă. Şi ruşine!
Acolo unde stăpânea sărutul,
Se-ncoronase, dintr-o toană, cnutul …
Curgea. Pleoapa n-o putea reţine,

[învinşii care dau din coate ...)

Eu scriu. Tu scrii. Ei nu citesc!
Arar mai frunzăresc cuvinte,