Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Natura, ea, viața, m-a zămislit ca parte
A'ntregului pe care îl rostuiește timpul.
Rob orb al formei strâmbe, purtam în suflet ghimpul
Țintit spre nemurire, în drumul către moarte.

Eu nu mai trec de-o vreme de marginile vrerii,
Mi-e țarc singurătatea în care vara tremur.
Mi-ar frânge silnicia doar un imens cutremur
Iscat de nerozia-ncruntată, a durerii.

Educatorii au ajuns să vadă,
Sub stăpâniri ce-şi varsă nesimţirea
Peste credința lor şi-și pierd menirea,
Iar rostul lor devine azi corvoadă.

Când nopțile aduc vremelnicie
Dorinței risipite în păcat,
Prin colbul spre tărie ridicat,
Începe a luminii silnicie.

Pe şevalet, culori crepusculare
Se-nviorează la chemarea blândă
Născută-n zori, iar noua lor osândă
Va împlini speranţe milenare.

În noi, fiecare, se-adună mormane
Mustind de puroi -arhetipice gânduri-,
Schimbate de timp în păgâne icoane,
Spre ceruri atee, prea false intrânduri.

Înveșmântat în taine, trec Styx-ul. Furișare
Spre râpele albite cu descărnate oase.
Din râul fără vaduri, miazme zdrențăroase
Își risipesc otrava, zăludă nemișcare.

Peste cetate, noaptea a rânduit drept pază
Străjer atotputernic, dorita nelumină,
Odihna e primită ca oaspete de vază,
Chiar luna-și face norii, în juru-i, pelerină.

Cu ispitiri născute-n abisele flămânde,
Nedreaptă mi se pare şi mult prea aspru chin,
O noapte ce refuză odihnei să mă-nchin.
Întins, strivit de punte's. Pleoapele arzânde,

Singurătatea, când cel drag mi-e casă,
E deznădejde și nici Dumnezeu
Nu-mi dă speranță, cum voi trece eu
De zidul orb, când celuilalt nu-i pasă?