Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

În noi sunt doar păsări de pradă
Nedemne, ghidându-ne sorţii
Din aripi croiesc straie morţii,
Sortindu-ne-a vecilor radă.

Când nu-nţelegi nimic din ce e-n tine
Şi mai nimic din ceea ce ţi-e dat,
De ce te miri? Chiar printre vechi ruine
Tu vei avea statut de renegat.

Pasc cerbii-n zori doar leşuri strânse
În cergi vremelnic mişcătoare,
Nedogorite de ninsoare
Ci, doar de roua nopţii, plânse.

Cât a trecut de-atunci, un veac, o vară?
De câte ori condorul a privit
Alt orizont, acelaşi răsărit
Şi-a revenit la cuib în prag de seară?

Poate că norii duc prea grea povară
Când vântu-i surghiuneşte peste lume.
Mir rece prăvălindu-se pe hume,
Cioplindu-l din albastru şi-l presară

Ce i-aș putea da mării? Bietu-mi zbucium?
Ori lacrimi la prisosul ei de sare?
Val după val, adâncul trist tresare,
Pătând singurătatea-n cânt de bucium.

Legende, mituri, povestiri uitate
Despre Walkyrii sângerându-și pasul,
Slujindu-l pe Odin să-și afle masul
În sfânta zi Ragnarok, și dreptate.

Când n-oi mai fi, lăsa-voi risipite
Fărâme presărate-n universuri,
Cuvintele-mpletite strâns în versuri,
Relicvele statuii neclădite.

În ochi clepsidra-și curge spre înapoi lumina,
Amestecând tenebra tăcerii în coșmarul
În care rău-și varsă, prin lacrimă, amarul
Sentinţei pe viață, mărturisindu-și vina.

Vieții nu-i poți cere libertate
Mai multă decât vântul poate duce!
Ți-a dăruit-o, răstignit pe cruce,
El, Fiul Sfânt, deplina demnitate.