Sonetul LXVIII (poate că norii ...)

sâmbătă, 12 februarie 2022

Poate că norii duc prea grea povară
Când vântu-i surghiuneşte peste lume.
Mir rece prăvălindu-se pe hume,
Cioplindu-l din albastru şi-l presară
Prin umbre împletit, parcă anume,
Să stoarcă luturi sterpe de comoară,
Diamantine dâre ce coboară
Peste obraji, ca maxime postume.
Se împletesc, pe feţe, stropi şi lacrimi
Amestecând răcoarea în fierbinte,
La fel dospind în nesupuse patimi,
Ieri rău, azi bine, născocit de minte.
Apoi, seninul vine ca minune
Doar în înalt, în noi e tot genune.
26.12.2011

***
Volumul de sonete în dialog cu W. S.
RĂSPUNSURI PENTRU WILL,
Editura CORESI, 2016

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.