Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Mă cerne noaptea-ntr-un culcuş de gânduri,
După priveghiul inimii trudite
De goana-n labirinturi nesfârşite,
Eliberări cerşind, nu doar intrânduri.

Vom interzice lunii să meargă la culcare.
Ne va sluji ca strajă tocmită să vegheze
Odihna celor care stau sus pe metereze,
Drept ultimă speranţă cetăţii şi scăpare.

Când pragurile nopţii îmi par de netrecut,
Cer căilor lactee să-mi sară-n ajutor,
Să se prefacă-n voaluri pe asprul aşternut,
Să pot s-arunc trezia să zacă pe covor.

Citesc din cartea lumii neînţelese rânduri,
Reci frământări de suflet, sleite de cuvinte.
Îmi rătăcesc cărarea prin tot atâtea gânduri,
Purtat de duhuri negre desprinse din morminte,

Din turnul meu de fildeş privesc spre larga zare,
Strivind cu pasul molcom tăcerea din odaie,
Doar jarul de la pipă şi-un muc de lumânare
Mai întregesc lumina şi frigul îl înmoaie.

Ruginit-ai, ruginit!

Ruginit-ai, ruginit,
Toamnă! Dacă m-ai găsit

orb amar
mă pui pe jar
strâmb noroc
mă pui pe foc

Cosaşa truditoare

Omul când coboară-n lut
cerne timpul lui trecut.

albină'n
lumină
glicină'n
grădină

Adu-i sufletul la mine!
Vântule, nu te opri!
Calcă dealuri şi doline
Numai nu te risipi!