Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Trăim crezând în binele idee
Năstrușnicie ce ne-mpovărează.
Prea mulți nebuni și nici o fire trează,
Biet adevărul zace în tranșee.

Noi doar vedem lumina, n-o-nțelegem!
Cât întuneric este-n fiecare!
Dezavuăm celesta spintecare
Stăm siderați, mințindu-ne că mergem.

Cine-o să poarte în suflet povară
Și cine plăti-va mormane de orți
Deja arvuniți pentru încă nemorți
Eroi fabricați de-o idee precară?

Tu, care ești în mine și te știe
Adâncul meu cum nu o face trupul,
Ești sinea ce îndestulează chiupul,
Sfârșit și început, lumina vie.

E scrisul bun remediul să aline
Atâtea urlete stânjenitoare
Născute-n sinea mea devoratoare
De infinituri prinse în veline.

Eu, păstrător de simț și rațiune,
Învingător în bătălii oneste
Mă simt înfrânt de clevetiri funeste
Ce zvârlu bunul simț într-o genune.

Poeţii prind în strofe idealuri
La fel cum râul e cuprins de maluri,
Iar vorba lor tot ce e rău împilă
Făcând soldatul, leu, ori o acvilă.

Aveți destul, dar vreți mai mult, vreți tot
Să vă hrăniți pornirile venale.
Silozurile-s astăzi arsenale,
Din lăcomie ați făcut chivot.

Îndură-te, Doamne, de robul
Ce viața și-o mântuie-n vânt
Hrăzindu-și să fie neghiobul
De-a sa lăcomie înfrânt!

Mai poți să fii același ins ce-și cată
Prin sipetul uitării devenirea,
Când ai simțit din plin că răzvrătirea
A fost un moft lipsit de judecată?