Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Sonetul CXLVII (doar pârâu…)

Zicere:
Dacă mă strigi cu numele tău

Pogoară-Ți, Doamne, taina ostoirii
La ceasu-n care zilele sfâșie
Himera mea ca fir de păpădie
Și lauri pune-mi harul nerostirii!

M-am frământat o vreme. Voi fi? Mai sunt? Dar dacă
Am răstignit cuvântul și hârjonit calama,
Un x, un oarecare din cei care dau iama
În Parnas, nechemații, doar lor putând să-și placă.

Eu sunt Sixtina Voastră plăsmuire!
Omagiu, Demiurg îndrăgostit
De uimitoarea,-n juru-ţi, nerostire,
Simţire-ai pus pe lut abia dospit!

Vin fluturii spre oarba-mi pâlpâire…
La punctul celor trei vremelnicii
Ecoul stins șoptește: A muri
E rânduita cale către infinire.

Ați povârnit în toate libertatea
Și ne-ați adus din răsărit lumina.
Să fiți voi substitut și zeitatea
V-ați proclamat mânjindu-ne cu tina

Menestrel prin lumi stelare

E-atâta lumină în neanturi adaos
Şi-atâtea tăceri răzemate de astre

Blestemat sunt să mă ţes
nou veşmânt pe corp ales
vânt să-ţi fiu să te adie
pe sânii-ntăriţi sub ie

Să calce murgii sub copita lor
Nebuna lună, soaţa ielelor,
Fă-ţi curcubeul, în înalt, pridvor
Şi Carul Mare fie-ţi plin cu dor!

Fugi, urgie! Du-te-n coamă,
Unde visul se destramă.
Vino vis! Vino tăcere!
Ciob din fosta mângâiere!