Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

De-o vreme mi-e aproape tărâmul veșniciei.
Da! M-a primit frățește prea buna senectute
Venit de prea departe, pe căi necunoscute
Purtând veșmânt de gala, noblețea poeziei.

Îți cer azi, ție, Doamne, întremare,
Nu trupul îmi e frânt ci năzuința!
S-a-ndepărtat de sufletu-mi ființa
Privindu-l din prea mare depărtare.

Chiar dacă iarna cearcă să îmi rideze fruntea.
Lui, timpului în goană n-am să mă pot opune,
Dar vor spori comoara-i nepieritoare rune,
Și i le dau drept plată până-a mă trece puntea.

Câți îngeri ați ucis prin rugăciune,
Garanții voști către Dumnezeu?
Prin naștere erați fost comuniune
V-ați lepădat prin samavolnic eu.

Trăim crezând în binele idee
Năstrușnicie ce ne-mpovărează.
Prea mulți nebuni și nici o fire trează,
Biet adevărul zace în tranșee.

Noi doar vedem lumina, n-o-nțelegem!
Cât întuneric este-n fiecare!
Dezavuăm celesta spintecare
Stăm siderați, mințindu-ne că mergem.

Cine-o să poarte în suflet povară
Și cine plăti-va mormane de orți
Deja arvuniți pentru încă nemorți
Eroi fabricați de-o idee precară?

Tu, care ești în mine și te știe
Adâncul meu cum nu o face trupul,
Ești sinea ce îndestulează chiupul,
Sfârșit și început, lumina vie.

E scrisul bun remediul să aline
Atâtea urlete stânjenitoare
Născute-n sinea mea devoratoare
De infinituri prinse în veline.

Eu, păstrător de simț și rațiune,
Învingător în bătălii oneste
Mă simt înfrânt de clevetiri funeste
Ce zvârlu bunul simț într-o genune.