Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Eu, păstrător de simț și rațiune,
Învingător în bătălii oneste
Mă simt înfrânt de clevetiri funeste
Ce zvârlu bunul simț într-o genune.

Poeţii prind în strofe idealuri
La fel cum râul e cuprins de maluri,
Iar vorba lor tot ce e rău împilă
Făcând soldatul, leu, ori o acvilă.

Aveți destul, dar vreți mai mult, vreți tot
Să vă hrăniți pornirile venale.
Silozurile-s astăzi arsenale,
Din lăcomie ați făcut chivot.

Îndură-te, Doamne, de robul
Ce viața și-o mântuie-n vânt
Hrăzindu-și să fie neghiobul
De-a sa lăcomie înfrânt!

Mai poți să fii același ins ce-și cată
Prin sipetul uitării devenirea,
Când ai simțit din plin că răzvrătirea
A fost un moft lipsit de judecată?

Sonetul CXLVII (doar pârâu…)

Zicere:
Dacă mă strigi cu numele tău

Pogoară-Ți, Doamne, taina ostoirii
La ceasu-n care zilele sfâșie
Himera mea ca fir de păpădie
Și lauri pune-mi harul nerostirii!

M-am frământat o vreme. Voi fi? Mai sunt? Dar dacă
Am răstignit cuvântul și hârjonit calama,
Un x, un oarecare din cei care dau iama
În Parnas, nechemații, doar lor putând să-și placă.

Eu sunt Sixtina Voastră plăsmuire!
Omagiu, Demiurg îndrăgostit
De uimitoarea,-n juru-ţi, nerostire,
Simţire-ai pus pe lut abia dospit!

Vin fluturii spre oarba-mi pâlpâire…
La punctul celor trei vremelnicii
Ecoul stins șoptește: A muri
E rânduita cale către infinire.