Manuela Munteanu - creaţii proprii

Cum voi putea, din miez de vechi dureri,
S-aleg doar praf de aur, nu alean,
Să îl înșir pe-o salbă de mărgean,
Între un ,,mâine" și un veșnic ,,ieri",

O umbră și-o părere rece-n iarbă.
Aluneca pitonul, ca un val,
Ca unduirea apei către mal
Și, cu concentrica-i privire oarbă,

Ne dăruiește patimi această primăvară,
Cu trena ei de vânturi, ce dănțuie, ușoară.
Își trece, ca o vrajă, răcoarea prin livadă
Și-aprinde, printre ramuri, flori albe de zăpadă,

De nu te-aș fi aflat,
Aș fi umblat și-acum
Prin noaptea, ca de hău,
A stinsului meu drum.

Bărbat al nopților mele,
știi tu vreun
cuvânt albăstriu
pe care să mi-l murmure

Te-aștept la hotarul dintre-,,a fi" și-,,a nu fi",
Cu flori pe cămașă și-n sân cu căpșune,
Iar buza mea moale pe frunte îți pune
Și negrul din noapte, și albul din zi.

Mi te-am luat în vise și te-am închis sub pleoape
Cât timp a șezut noaptea în hornul lung al bolții
Și vârcolacii lacomi și-au prins în Lună colții,
Amăgitoare basme, cu farmec, să te-adape.

Hai să ne-ntoarcem la iubire,
Cu neastâmpăr și cu sete,
Că lumea marilor regrete
Desparte trupul de trăire!

E veche dorința aceasta a poetului.
Să intre cu picioarele desculțe
în profunzimea cuvântului,
ca să tremure

Era un vis aievea, de parcă se-ntrupau
inexistente timpuri. De parcă mintea mea,
rodind culori și jocuri, prin cețuri le năștea
și sclipuia lungi gânduri, ce-apoi se disipau.