Manuela Munteanu - creaţii proprii

Bărbat al nopților mele,
știi tu vreun
cuvânt albăstriu
pe care să mi-l murmure

Te-aștept la hotarul dintre-,,a fi" și-,,a nu fi",
Cu flori pe cămașă și-n sân cu căpșune,
Iar buza mea moale pe frunte îți pune
Și negrul din noapte, și albul din zi.

Mi te-am luat în vise și te-am închis sub pleoape
Cât timp a șezut noaptea în hornul lung al bolții
Și vârcolacii lacomi și-au prins în Lună colții,
Amăgitoare basme, cu farmec, să te-adape.

Hai să ne-ntoarcem la iubire,
Cu neastâmpăr și cu sete,
Că lumea marilor regrete
Desparte trupul de trăire!

E veche dorința aceasta a poetului.
Să intre cu picioarele desculțe
în profunzimea cuvântului,
ca să tremure

Era un vis aievea, de parcă se-ntrupau
inexistente timpuri. De parcă mintea mea,
rodind culori și jocuri, prin cețuri le năștea
și sclipuia lungi gânduri, ce-apoi se disipau.

T rec ramuri prin lumina blândă-a Lunii...
E xtatic mă lipesc de al tău piept,

I ubindu-ți-l cu buze ca tăciunii,

Cuvintele...
Grozave bile sub bobârnac de tac,
Într-un năstrușnic joc de biliard,
Ce-și mișcă drumul și cărări desfac

Ai ști să mă privești în ochi,
Să vezi prin pura lor oglindă
Atâtea iedere, ce cresc
Cu gând ascuns să te cuprindă?

Pe-o margine de cer, se odihnea o stea,
Iar eu credeam că-mi spune, de-acolo, o poveste,
Că prea tremurător și prea duios sclipea,
Ca un sidef de perlă, în mările celeste.