Manuela Munteanu - creaţii proprii

Privește neaua moale din palma mea cea stângă!
Printre prăpăstii calde și munți săpați de ape,
Stau treze dulci alinturi, ce n-ar putea să frângă
Un dor... desprins din suflet, că nu mi-l mai încape.

Cu ziduri adormite-n văi
Însângerate de rugini,
Părea o punte între lumi,
Între văzduh şi rădăcini.

Când, înspre zări, tăia de-a latul noaptea
Un rătăcit drumeț, fără de umbră,
Se prăvălea în râpa bolții, sumbră,
O stea din Drumul-Robilor. A șaptea.

Șoptea cu susur de uluce,
Pe undeva, în miezul meu,
Un glas, ce numai Dumnezeu,
Cu milă, l-a putut aduce,

Iar a zburat o stea din larga-ți călimară!
I-ai născocit un trup din dragoste de stihuri,
Să urce scări de-argint, să spintece văzduhuri,
Ca să-nfioare lumi, cu plânset de vioară.

Eram atât de îngropată-n vise
Și-n drumul meu albastru printre zori,
Că nici n-am observat că-mi scrijelise

De-o veți zări, strigând prin ploi, pe Ianca,
Acolo unde cântă dumbrăveanca,
Să-i spuneți ușurel și tandru: ,,Iancă,
Nu mai tânji după năluci, țigancă!

Departe,-apusul scânteia
Și-n zări își înfingea cuțitul.
Înfricoșată, noaptea-și deschidea
Un mare ochi, ce-și tremura clipitul,

Să nu o stingi cu ceața umbrei tale,
Că umbra mea e-un bulgăre de foc!
Cuprinde-i flăcăruia de mijloc,
Să îți aștearnă vâlvătăi în cale.

Mai știi când ți-am furat sărutul
Cu-atâtea perpeliri în versuri,
Ca să răstoarne universuri,
Să rupă de prezent, trecutul?