Manuela Munteanu - creaţii proprii

Iar a zburat o stea din larga-ți călimară!
I-ai născocit un trup din dragoste de stihuri,
Să urce scări de-argint, să spintece văzduhuri,
Ca să-nfioare lumi, cu plânset de vioară.

Eram atât de îngropată-n vise
Și-n drumul meu albastru printre zori,
Că nici n-am observat că-mi scrijelise

De-o veți zări, strigând prin ploi, pe Ianca,
Acolo unde cântă dumbrăveanca,
Să-i spuneți ușurel și tandru: ,,Iancă,
Nu mai tânji după năluci, țigancă!

Departe,-apusul scânteia
Și-n zări își înfingea cuțitul.
Înfricoșată, noaptea-și deschidea
Un mare ochi, ce-și tremura clipitul,

Să nu o stingi cu ceața umbrei tale,
Că umbra mea e-un bulgăre de foc!
Cuprinde-i flăcăruia de mijloc,
Să îți aștearnă vâlvătăi în cale.

Mai știi când ți-am furat sărutul
Cu-atâtea perpeliri în versuri,
Ca să răstoarne universuri,
Să rupă de prezent, trecutul?

Îți scriu din larma lumii zăpăcite,
De unde, trist, tot sângerează-un vis
Printre iubiri, trădări și compromis,
Din lumea unei Ane vii, zidite.

Venit de peste zare, cu mersul în toiag,
În ochii verzi cu patimi și zâmbet prins în barbă,
Amirosind a grajduri, leurdă și rubarbă,
Striga la mine-n poartă un călător pribeag:

Lisandră, hai! Hai, scorpie focoasă,
Lângă-al meu piept să mi te-aducă graba 
Și lasă-mi mâna să culeagă boaba,
Iar gura să deguste tămâioasă,

Parcă purta arome tari pe brațe
Și cântec măiestrit, legat de pași,
Zbura pe fulgi de stele uriași,
De toarta raiului să se agațe.